„În epoca noastră nu mai e loc pentru cultură. (…) Literatura, filosofia, istoria, critica de artă, fără să mai vorbim despre poezie, toate manifestările culturii scrise pe internet vor fi orientate tot mai mult spre amuzament, adică mai superficiale și mai trecătoare, așa cum se întîmplă cu tot ceea ce devine dependent de actualitate. (…) Din fericire, istoria nu e ceva fatidic, ci o pagină albă pe care, cu instrumentele noastre de scris – propriile decizii și renunțări – scriem viitorul. E foarte bine așa, înseamnă că mereu putem corecta.“ Civilizația spectacolului, Mario Vargas Llosa. Unul dintre scriitorii mari ai lumii a murit la începutul acestei săptămîni, Săptămîna Patimilor pentru creștini. Într-un fel, oamenii de valoare sînt nemuritori prin ceea fac și lasă în urma lor. Chiar dacă, uneori, contemporanii nu îi percep ca pe o șansă a prezentului, posteritatea îi recuperează. Llosa ne-a prefăcut mințile și am fost captivi în ficțiunile lui. În jurul cărților lui am creat dezbateri în facultate, iar Nicolae Manolescu, Profesorul nostru, intervenea menținînd balanța discursurilor înflăcărate. Au trecut mulți ani, mulți, iar Nicoale Manolescu, Președintele Uniunii Scriitorilor, l-a invitat pe Llosa în România. „Literatura trebuie să apere umanitatea împotriva dictaturilor și a sistemelor de control. Aidoma Inchiziției, toate guvernele sau regimurile care pretind să controleze viața cetățenilor au dovedit aceeași neîncredere în ficțiuni și le-au supus acelei vigilențe și domesticirii numite cenzură.“ Asta au crezut amîndoi. Aproape cu fanatism. Iar experiența politică a amîndurora le-a întărit crezul și i-a făcut puternici, altfel, în lupta lor.
La sfîrșitul lunii februarie, Ministerul Culturii a venit cu o propunere de lege ce are în vedere managementul instituțiilor de cultură. Se află pe site, s-a organizat acum o săptămînă și un fel de dezbatere publică stranie, mai ales prin tonul folosit, prin atitudinea față de, în primă instanță, oameni de cultură, directori de teatre prezenți. M-am întrebat cum poate să fie această lege strîmbă și mutilantă pentru artă o prioritate pentru ministerul de resort în acest moment în care România nu prea știe ce i s-a întîmplat din noiembrie încoace? Și de ce nu o grabă pentru a face ceva cu adevărat major, lucruri importante de care este nevoie și pe care le așteptăm. Sau măcar o tentativă timidă de a cunoaște cam cu ce se ocupă acest minister, dar și artele prin artiști, directori. Doamna ministru este în zona politică din partea partidului său, PSD. A aterizat cel puțin discutabil cam acum opt ani în Ministerul de Externe. Fără să o recomande absolut nimic pentru asta. Pe urmă, la Ministerul Familiei. Oare ce face acest minister concret? Mă tot străduiesc să aflu. Din tabloul patriei, nu reies nici necesitatea, nici acțiunile sale palpabile. Sau, reformulez, nevoie există, dar în niciun caz în forma derulată. Implicarea decisivă și sensul constructiv sunt de departe ale unor ONG-uri. Un minister cu angajați și tot ce implică, într-o țară aproape prăbușită economic și moral, politic și instituțional, cu inflație limpede în numărul celor ce „conduc“ cîte un for. În fine, nu știu ce să zic, am încercat să fac un pas lateral față de realitatea oribilă și imediată. Dar am tresărit cînd am auzit un nume complet necunoscut pentru oamenii de cultură numit în fruntea ministerului. Guvernul acesta s-a făcut imediat după eșuarea politică și a politicienilor de la sfîrșitul anului trecut. Continuă totul ca și cum nu a avut loc un cutremur? Fiecare politician, candidat, vrea cu orice preț să fie popular, îmbrățișează cu ardoare populismul, se afirmă pe tik tok, platforma cea mai periculoasă din ce există, dar, care, nu-i așa, asigură impunerea numelor cîștigătoare. Este limpede ca lumina zilei că artele nu îi interesează pe copleșitoarea majoritate a politicienilor noștri. Într-un fel, aș zice că e mai bine că nu au dat buzna acolo unde nu calcă niciodată, în sălile de teatru, de concert, în spații expoziționale, punînd capăt simulărilor de acest fel. Minoritatea artiștilor nu aduce voturi. Mai degrabă critici, întrebări, nevoia de argumente care să însoțească răspunsurile. Începînd cu Tezele din iulie ale lui Ceaușescu, s-a exprimat idiosincrazia față de cultură, față de scriitori, față de artiști. S-a introdus organul cenzurii. Controlul suprem asupra libertății de exprimare. S-a mai încercat și după 1990, de cîteva ori, punerea pumnului în gura libertății artiștilor și a instituțiilor de artă. Cu o determinare sistematică, cu discursuri incisive, fără negocieri și compromisuri, Ion Caramitru și UNITER-ul, într-o colaborare constructivă și devotată a lui Nicoale Manolescu, apoi și ca Președinte al Uniunii Scriitorilor, au luptat ori de cîte ori devieri legislative ar fi putut să ne arunce în aer. Pentru o durată necunoscută de timp. Care ar fi afectat însă, pentru un interval mult mai îndelungat, creația.
Acum, se încearcă cu o încrîncenare aș spune de neînțeles, aruncarea în aer a legislației managementului cultural. De urgență. Aceasta este urgența numărul unu, prioritatea esențială din prezent, punerea unei dinamite în sînul culturii. Totuși, este de intuit că le stă în gît „cercul strîmt“ al oamenilor de cultură. Trebuie spart, aruncat în aer, trebuie ca în fruntea teatrelor, a filarmonicilor, a muzeelor să vină juriști și economiști. Exact. Juriști și economiști. Ca specialiști în domeniile lor, ei fac parte din schema oricărui teatru, și oricine îi caută pe cei mai buni, mai abili, ca să consilieze în hățișul legilor și ordonanțelor de tot felul. Dar cum ar putea aceștia să stea de vorbă cu artiștii unui teatru, să invite personalități regizorale sau scenografice, dirijori, soliști concertiști? Ce statut și ce autoritate profesională le-ar oferi un dialog în lumea creatorilor? Cine i-ar fi putut explica lui Liviu Ciulei cum se face teatru de valoare și o trupă unică, cu un repertoriu modern, avandgardist? Sau lui Vlad Mugur? Sau lui Radu Beligan, Emil Boroghină, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Tompa Gabor? Sau lui Dan Grigore? Sau lui Horia Bernea?
După întîlnirea lezantă de la Ministerul Culturii, directorii de teatre prezenți, și nu numai, deși au întrebat repetat și insistent, nu au reușit să afle cine a făcut parte din grupul de lucuru pentru această ordonanță detonantă. Niciun specialist, doar funcționari, și nu e clar că cei din minister. Aproape două zile am amuțit toți. Nu din pricina afrontului. Am depășit de mult. Ci din cauza unei tentative agresive de a introduce controlul politic în spațiul culturii. Tocmai împotriva acestui fapt am luptat acum cîțiva ani cînd politicul fremăta să se vîre pe la vîrful insituțiilor, să decidă cine să conducă, să elimine concursurile și să le înlocuiască cu numiri. Oricum, concursurile s-au suspendat de mult, directorii de teatre în București și în alte locuri sînt interimari, și nu numai în domeniul acesta. Reglementarea acestei situații delicate se poate face în orice moment! În ciuda faptului că doamna ministru nu știe asta și o leagă de această lege aberantă pe care dorește, de urgență, să o impună. Ca și cum cele două chestiuni ar fi legate și în consecință una față de cealaltă.
După uluială, UNITER-ul a trecut la treabă. A scris un memoriu pe care l-a trimis prim-ministrului. Memoriu semnat nu doar de directorii de teatre din țară, dar și de cei de filarmonici, biblioteci. Ne aflăm în fața unei lovituri periculoase. Ce arată nepriceperea, aroganța, reaua-credință. Forme ale imposturii.
„Subliniem că deprofesionalizarea administrației publice, ca urmare a politizării excesive și a alterării procesului de selecție, evaluare și promovare, cu impact negativ asupra performanței instituționale, reprezintă una dintre vulnerabilitățile la adresa securității naționale, vulnerabilitate precizată în „Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2020-2024, își enunțată de președintele României chiar în C.S.A.T.“ Pe cale de consecință, păstrarea în funcția de conducere a instituțiilor publice de cultură a managerilor cu pregătire profesională în domeniul instituției se încadrează în evitarea creșterii vulnerabilității statului nostru. (…)
Proiectul de ordonanță atacă esența instituțiilor de cultură, deci cultura națională, ducînd la destabilizarea și la pierderea identității acum, cînd, în prag de alegeri, ne aflăm din nou în fața opțiunii între drumul european și cel de extremă, drum periculos pentru România, mai ales după cutremurul internațional, pe termen lung, reprezentat de rezultatul alegerilor prezidențiale din decembrie, facilitat de incultură și manipulare. (…) Dacă noi renunțăm acum la importanța profesională a instituțiilor, sîntem responsabili de distrugerea umană a societății noastre!“
Aceste scurte pasaje fac parte dintr-un memoriu amănunțit pe care Uniter i l-a adresat prim-ministrului, notînd în acest demers disponibiliatea și deschiderea de a colabora la tot și la orice ar face ca să provocăm, să susținem și să protejăm valoarea. Performanța. Toți directorii de alte instituții de cultură care s-au asociat și au semnat resimt derapajul uriaș pe care votarea acestei ordonanțe, a acestei legi l-ar determina. Ce catastrofă ar provoca. Asta, în vreme ce nu știm ce să facem, unii dintre noi, ca să nu cădem în abis la alegerile ce urmează curînd. Cui folosește acest puci dat culturii?…