Este indiscutabil meritul Filarmonicii bucureștene de a fi readus în atenția publică unele dintre marile momente, dintre momentele teribile ale secolului trecut, cele care au marcat umanitatea, dar care au marcat în egală măsură opera unor importanți creatori, importanți muzicieni ai secolului trecut. Evenimentul de specială consistență spirituală artistică l-a constituit concertul simfonic prilejuit de comemorarea celor opt decenii ce au trecut de la marea tragedie a Holocaustului.
Dată fiind natura de adâncă spiritualitate a acestora, textele poetice ale Vechiului Testament au constituit temeiul unei introspecții care, pentru compozitorul Anatol Vieru, depășește cu deplin temei zona expresiei strict individuale.
Am în vedere lucrarea orchestrală Psalm compusă cu mai bine de trei decenii în urmă, la solicitarea unei cunoscute orchestre canadiene. Lucrarea reține consistența unei adresări de largă, de profundă semnificație. Se poate vorbi de sentimentul însuși al Naturii spiritualizate, ocrotitoare, aspect pe care autorul îl reține și îl împarte generos în întreaga orchestră, cu noi toți cei care am avut privilegiul de a fi fost de față. Și nu doar cu acest prilej.
Shelomo este lucrarea concertantă pentru violoncel și orchestră datorată compozitorului american de origine helvetă Ernest Bloch; a fost scrisă cu mai bine de un secol în urmă. Este o creație cu caracter rapsodic, cvasi narativ, având un ton puter nic evocator al personalității mitice a regelui Solomon. Iar violoncelul solist se dovedește a întruchipa însăși personalitatea centrală a lucrării. Este o creație extinsă, ordonată în trei mari secțiuni ce definesc aspecte ale personalității evocate de autor. Violoncelistul Valentin Răduțiu este artistul unei tinereți mature, al unei comunicări pe cât de consistente, pe atât de atent întreținute, pe atât de elocvente, portretizând cu deplină autenticitate personalitatea centrală a lucrării. Dispune de o dinamică constructivă de sensibilă comunicare, cea care tensionează discursul muzical cu strălucită claritate. Sunt motive pentru care, desigur, circulația lui este una la fel de dinamică, prioritar în spațiul european al muzicii.
Programul a inclus în finalul acestuia marea Simfonie Kaddish pentru recitator, voce de soprană, voci de copii, cor academic și orchestră, lucrare compusă de Leonard Bernstein cu mai bine de o jumătate de secol în urmă. Poate fi asemuită unui dramatic Requiem. Autorul păstrează esența rugăciunii ebraice adresate celor dispăruți, dar fără a se menționa moartea propriu-zisă a acestora.
Trebuie observat, textul – de o duritate în bună parte tulburătoare – îi aparține compozitorului însuși. Este rugăciunea care invocă pacea universală.
Lucrarea este organizată în trei mari secțiuni.
Am în vedere rugăciunea fierbinte adresată divinității! „Tată Ceresc, ne auzi oare? Fie ca pacea deplină să coboare asupra noastră“. Constituie invocația supremă!
Partea centrală, intens dramatică, constituie adresarea cvasirebarbativă, dar marcată de respect, către Tatăl Ceresc, Cel care nu răspunde însă vehementelor interogări. Rolul recitatorului devine determinant. În finalul acesteia, soprana intonează un înduioșător cântec de leagăn.
Finalul simfoniei este un posibil scherzo dinamic, foarte rapid, ce cumulează întreaga energie colectivă. Este elanul ce antrenează inclusiv Divinitatea. Trebuie remarcat, măiestria componistică pe care o desfășoară Bernstein se manifestă aici la nivelul relației dintre elanul dramatic al adresării, forța evocatoare a acesteia – pe de o parte, și pe de alta – imaginația orchestrală de impresionantă pregnanță, de mare, de vehementă strălucire sonoră.
Nu trebuie uitat, lucrarea a fost închinată memoriei lui John F. Kennedy, președintele democrat al Statelor Unite, și a fost scrisă în chiar anul asasinării marelui om de stat, în anul 1963, drept firească, drept responsabilă reacție.
Este de remarcat, întreaga structură a programului datorat Filarmonicii bucureștene a fost unitar concepută; iar aceasta, în baza ideii privind comemorarea tragicului eveniment, pentru ca să nu mai aibă loc ceva similar.
Concertul a fost împlinit dată fiind participarea în egală măsură entuziastă și eficientă a dirijorului de origine franceză Alexandre Bloch. Este artistul, este tânărul maestru ce dispune de clarviziune, de un antren dinamic mobilizator, de o muzicalitate autentică, aspecte ce împlinesc natura înalt spirituală a întregului eveniment. Este artistul care desfășoară actualmente o circulație intensă petrecută pe marile meridiane actuale ale muzicii.
În desfășurarea concertului bucureștean i-au fost alături soprana Ama Maria Labin, de asemenea Ana Ularu în calitate de narator.
Într-o diferită conjunctură social-politică a fost compusă Simfonia a 13-a, supranumită Babi Yar, de Dmitri Șostakovici. Lucrarea a fost scrisă în prima perioadă a deceniului al șaptelea al secolului trecut, perioadă ce a urmat așa-numitului „dezgheț“ prilejuit de moartea temutului dictator Stalin. Este cel care a suspectat, a urmărit obediența compozitorului într-o perioadă în care notorietatea internațională a artistului se afla în ascensiune.
Lucrarea a fost scrisă fiind inspirată de versurile tânărului pe atunci poet Evgheni Evtușenko, cel care a parcurs el însuși un pios pelerinaj la locul supliciului – imensa groapă de la marginea Kievului, supliciu tragic impus de naziști unui covârșitor număr de evrei, de ruși, dar și de țigani.
Este de menționat, populația locală a asistat impasibil la locul, la momentul supliciului.
Este de observat, nici poetul și nici compozitorul nu erau nici coreligionari, nici conaționali ai victimelor acestor abominabile crime. Dar compasiunea și revolta mocnită au susținut filonul artistic. Poate impropriu denumită simfonie, lucrarea reprezintă un mare poem vocal-simfonic în cinci părți, o extinsă evoluție poematică ce denunță cu teribilă vehemență antisemitismul ruso-sovietic, dar în egală măsură tarele regimului totalitar sovietic.
Interesant de observat, structura lucrării, formă întrucâtva recognoscibilă, este aceea a revenirii cvasiobsesive a unor idei muzicale, aspect ce poate aminti de forma clasică a rondeau-ului.
Evoluția corală – inclusiv cea solistică admirabil susținută de solistul invitat, basul Taras Shtonda – amintește în acest caz de cunoscutele voci bărbătești ale cântărilor rusești tradiționale.
Referindu-mă la ambele evenimente, trebuie apreciată evoluția cu totul remarcabilă, de bună consistență timbrală, a Corului Academic al Filarmonicii bucureștene, ansamblu condus de dirijorul ansamblului, maestrul Iosif Ion Prunner.
Este de observat, în egală măsură, natura actuală a spiritului managerial, cel care a gestionat aceste importante evenimente ale actualei stagiuni bucureștene.