Cristian Pătrășconiu: V-a făcut mult bine lumea lui Moromete, domnule Stere Gulea?
Stere Gulea: Născându-mă și crescând la țară, era o lume care mi-era familiară. Dădusem ochii cu ea, cum se spune – chiar dacă, să zicem, sunt niște diferențe regionale între Dobrogea mea și mediul de acolo, mai amestecat, și lumea lui Moromete. În satul din care vin eu erau, pe lângă români (români ardeleni, interesant!, pentru că Dobrogea a fost o regiune colonizată), turco-tătari, nemții aduși de Ferdinand, romi. De aici și nume precum cel al lui Kogălniceanu – chiar mă întrebam ce caută Kogălniceanu în Dobrogea; de fapt, avea proprietate acolo și, ca prim-ministru, contribuise la Dobrogea românească. Nemții aduși de Ferdinand nu au stat mult, fiindcă a venit Hitler și i-a chemat să lupte ca să cucerească lumea; s-au dus și, în felul acesta, aromânii care veneau din Cadrilater au fost colonizați acolo, în Dobrogea. Părinții mei, aromâni, au venit din Cadrilater. Romii, țiganii au venit puțin mai târziu.
Mama dumneavoastră cui lăsa cheile casei când pleca?
Da, știți povestea: Mariei, așa o chema pe această femeie. Țigancă, o femeie extraordinar de cumsecade. Au venit, s-au așezat la marginea satului, erau relații foarte civilizate. Ca să revin: Dobrogea era un mediu amestecat. Dar, în esență, viața țărănească e aceeași. Și relațiile, și mentalitatea și, într-un fel, comunitatea care se creează. Unde m-am născut eu era o comună mare, foarte mare, foarte înstărită. Așadar, nu mi-a fost străină acea lumea a lui Moromete – care, da, mi-a făcut mult bine. Țin minte, când am citit romanul, că îl asociam pe Ilie Moromete într-un mod destul de frapant cu un unchi de-al meu. Un frate de-al mamei mele, el având, într-un fel, cam aceeași situație de familie – cu copii din două căsătorii, mulți, de unde și percepția unor diferențe de tratament; deci, probleme. Problemele pe care le avea Ilie Moromote în familie le avea și acest unchi al meu care, pe deasupra, era și un tip foarte inteligent. Avea replică, avea vorbele la el – cum se spune. Și, pe deasupra, nu vorbea direct, vorbea cu subînțeles, așa cum o făcea și Moromete.
Ați plecat la drum, așadar, din destin, cu un soft deja bine articulat…
Da, da. Mi-a plăcut mult și romanul, am făcut și Filologia, și Marin Preda mi-a rămas ca o personalitate pe care nu o confundai ușor cu altcineva.
Ca regizor, ați intrat de trei ori în această lume…
Da. Am făcut trei filme.
Ați intrat la intervale destul de mari de timp în această lume. Când v-a fost cel mai greu și când v-a fost cel mai simplu, cel mai firesc? E o trilogie unică în istoria cinematografiei de la noi…
Cel mai greu a fost cu Moromeții I. Vorbim despre un roman care era clasic pentru literatura noastră. Erau studii, era foarte discutat, se vorbea despre stilul moromețian. Greu, foarte greu de apucat. Să încerci să îl faci film era ceva copleșitor. Îți luai o mare răspundere să faci așa ceva. În plus, după gustul meu, adaptările cinematografice făcute după romane nu erau prea reușite; așadar, o presiune în plus. Nu prea reușeau să aducă, la modul autentic, lumea aceea pe ecran. Eu însumi eram foarte exigent și veneam cu o atitudine de frondă față de ce se făcuse până atunci. Înainte eu făcusem trei filme. Nu rupsesem, ca să zic așa, gura târgului. Eram un regizor despre care se spunea: hai să vedem ce-o să facă, ce-o să mai facă. Și brusc să vii și să propui un proiect de genul acesta: era aproape o obrăznicie; lucru care a fost, de altfel, și remarcat în epocă și „capsat“. A fost o oponență foarte puternică, foarte vie la proiectul meu. Era, în această privință, un amestec de chestii ideologice – așa cum erau vremurile – și de chestii personale, de orgolii, de râci personale între scriitori. Preda murise, erau destul de mulți cei care îl urau, el era și un tip care, uneori, era prea direct… Da, Moromeții I a fost provocarea cea mai mare, de departe.
Moromeții III închide cumva o obsesie tematică…
Da, da. Moromeții III, cum să vă spun… Mult timp nu am știut să răspund de ce îl fac. Am vrut să îl fac, l-am convins pe Tudor Giurgiu că trebuie făcut, am lucrat extrem de mult la scenariu, pentru că nu mai aveam un suport literar și a durat până l-am închegat. Plus că aveam și această obligație de a nu inventa orice; trebuia să fiu legat, cât de cât, de materia filmelor, de materia cărților lui Marin Preda. Și la un moment dat s-a aprins becul: dar de ce să nu fie un film despre autor? De unde a venit, cum a ajuns să scrie despre acea lume atât de fascinantă? Și cum a ales să o facă, într-o epocă foarte încrâncenată, foarte ideologizată. Era, de fapt, cumplit. Ei bine, din lumea aceea atât de complicată, venea Marin Preda. Care scria altfel, despre altceva. Întrebarea era: cum a fost cu putință așa ceva? Ce s-a întâmplat încât să țâșnească acest roman, venit aproape pe neașteptate?
Lumea lui Moromete, romanul care descrie această lume e o matrice generoasă pentru a explica răul lumii noastre și, poate, într-o anumită măsură, binele lumii noastre?
Eu cred că da. Nu mi-am dat seama de la bun început de asta. Am realizat că așa este, că așa ar putea fi – dar cu timpul, făcând aceste filme. Gândiți-vă că între Moromeții I și Moromeții II e o pauză de 30 și ceva de ani. Eram în plin comunism și apoi, după trei decenii și mai bine, sărim în ceva foarte, foarte diferit. Eu însumi mă schimbasem, gândeam altfel. Dar, mai ales după Moromeții III, când a început să se configureze mai clar ideea trilogiei, mi-am dat seama că este o ocazie, o pistă, o perspectivă de a vedea istoria printr-o familie. Un mic în mare: o lume văzută prin „lentila“ unei familii. Ce se întâmplă – într-o familie și într-o lume – în trei generații? În cele din urmă, lucrurile s-au așezat ca de la sine; fără intenție, fără voia mea. Moromeții II e mai istoric, mai aplicat – ca și cum ar punea un cadru mai larg întregii povești. Istoria joacă aici un rol mai mare decât în III – care e mai intim, mai personal, mai subiectiv, mai pe un autor care trăiește în niște vremuri complicate.
Așadar, avem, mai întâi lumea în sine – lumea aceea, țărănească. Apoi: istoria. În fine: povestea celui care scrie despre acea lume și despre istoria în care există acea lume…
Exact.
Într-o intervenție publică, ați spus că ați făcut cam tot ce ați putut cu Moromeții. Care e sensul acestei afirmații? Ați scos tot ce se putea din lumea aceasta?
Nu. Cred că dacă am spus asta, am spus o prostie. Sunt convins că dacă există cineva care are atracție pentru lumea aceasta, mai sunt multe de văzut și de spus. Am avut recent o discuție cu Horațiu Mălăele. Mi-a zis așa: bă Stere, știi ce mă gândeam? Acolo, în Moromeții I, e un moment – după toată povestea cu băieții care fug, cu bătaia și așa mai departe – când Ilie Moromete se duce la lotul lui, stă pe piatra de hotar și are, așa, o meditație, cum ar veni. E ceva foarte puternic, foarte profund: se întreabă cu ce a greșit el față de copiii lui. Ce n-a fost bine? Și zice la un moment dat: de ce ei s-au dus după alții, după mintea altora? Dacă ei cred că lumea după care ei s-au dus e lumea care e așa cum e, atunci „ducă-se și ei, și lumea“. E ceva de o drasticitate antică; un moment încărcat de un dramatism extraordinar. Și spune Horațiu: acestui moment nu i-ai găsit, Stere, prea mult loc în cele trei filme. Și a adăugat: parcă ar merita, așa, să te gândești…
Ar fi, deci, loc de un al patrulea film…
Da. Ceva care se petrece între bătrân și scriitor, bătrânul înainte de moarte. Însă cred că am plictisit deja destul de mult lumea cu trei filme; să le mai las și loc pentru alte plăceri. Însă, da, lumea aceasta are o bogăție extraordinară. În plus, Preda a avut, ca scriitor, o caracteristică rară: el a tot revenit la temă în cărțile sale. A rescris. Ceea ce înseamnă că îl preocupa, că reflecta la ceea ce era acea lume, la el în raport cu lumea aia. Îl preocupa. Toate schimbările acelei lumi, în bine sau în rău, le cântărea, le judeca. Le trăia, le punea în carnea lui, cum se spune. De asta Preda, pentru mine, nu e doar un mare scriitor. E un mod de a reflecta, o cale de reflecție. Așa era el – problematic, un om care problematiza. Modul în care pune problema – mai ales problema morală – este foarte special și foarte pregnant. Nu îl simțeai fals, îl preocupa cu adevărat.
În multe privințe, am putea spune că Marin Preda este și o mare obsesie pentru dvs., nu?
Da. În plus, este și o referință. Marin Preda e cineva care e mereu în fața mea. I-am și descoperit multe alte fațete, mai ales lucrând pentru al treilea film din suita mea. Sunt unele detalii care m-au frapat, pur și simplu.
Bunăoară?
Marea lui sensibilitate. Erau un om extrem de sensibil. Extrem de vulnerabil; incredibil de vulnerabil. Marin Preda – cel care dădea impresia că e foarte dur. Aurora Cornu – prima lui soție și marea lui iubire – povestește câte ceva în acest sens. Eu m-am dus special să o cunosc, am stat mult de vorbă. Există și un material destul de consistent; e la Tudor Giurgiu, pentru că el l-a finanțat. Aurora Cornu mi-a povestit niște lucruri despre Marin Preda care mi-au arătat niște fațete pe care nu aveai de unde să le știi. À propos de vulnerabilitate: era în perioada în care ei se despăr țeau – a fost o perioadă care a durat; la un moment dat, erau la Cumpătu, ei veneau dintr-o direcție, era iarnă, pădure, zăpadă și, din direcția cealaltă treceau niște colegi, scriitori. Marin Preda, mergând pe acel drum, plângea. Când să se apropie scriitorii, Aurora Cornu l-a împins pe Marin Preda într-un tufiș. După aia, când scriitorii ceilalți deja trecuseră de ei, Preda a întrebat: de ce ai făcut asta? Păi cum de ce? – i-a spus Aurora Cornu. Vrei să te vadă că plângi? Da, a spus Marin Preda, să mă vadă… Marin Preda era, să știți, un om rănit, era un om cu rana la purtător. Nu știm exact de ce, de unde, până la urmă fiecare om are copilăria lui, are percepțiile lui; dar era un om care purta o rană.
Aurora Cornu mi-a mai povestit o altă întâmplare. A trecut timpul, ei doi s-au despărțit. Aurora a plecat din țară, și-a făcut viața ei – destul de reușită, de altfel.
Urmarea fiind că a donat 1 milion de euro și pentru o mănăstire din România…
Da, da. Ea și Marin Preda au rămas foarte buni prieteni, chiar și după ce s-au despărțit. Între timp, ea se recăsătorise cu un inginer de sunet de la televiziunea franceză, român și el. Când revenea în țară, la socrii ei, îl invita și pe Marin Preda la masă. Era foarte agreat de familia socrilor ei. La un moment dat, socrul Aurorei Cornu a făcut un AVC foarte puternic și a rămas paralizat pe viață. Omul acesta trăia singur într-o cameră, vegeta – cum se spune. Marin Preda se ducea des și stătea cu omul acela ore în șir. Omul acela nu vorbea; Marin Preda stătea ore în șir lângă el, lângă patul lui. Stătea cu el, pur și simplu. Știu și alte asemenea detalii despre Marin Preda. Să îl știu așa, și așa, mi l-a apropiat foarte tare. Sigur că eu nu am putut să prind în film toate acestea; o dramaturgie anume te constrânge și atunci ești nevoit să renunți la unele lucruri care ți-ar fi, poate, mai apropiate. În ce-l privește pe Marin Preda, am rămas cu imaginea unui om extrem de complex. Asta, în ciuda imaginii contemporanilor lui – care l-au văzut de la distanță sau care au intrat în conflict – direct sau indirect – cu el, ca urmare a unor interese diferite.
Dumneavoastră l-ați și cunoscut direct…
L-am cunoscut prin Toma Caragiu. Ei doi erau foarte buni prieteni. Eu eram în perioada în care încercam să debutez. Era foarte greu pe atunci, pentru că nu făcusem secția de regie, făcusem secția de teorie. Pe vremea aia conta enorm diploma ca atare. Prin urmare, dacă nu o aveai, era mult mai dificil să îți impui un film. Făcusem un film la televiziune despre Mateiu Caragiale, îi plăcuse lui Caragiu foarte mult și, drept urmare, făcea un fel de lobby pentru mine. Între cei cărora li se adresa în acest sens era și Marin Preda, sperând că Preda o să îmi dea voie să fac nu știu ce adaptare sau să îmi dea un scenariu. Era o utopie, pentru că Preda avea nevoie de un regizor consacrat sau, în orice caz, de unul pe care să știe de unde-l ia. Foarte sensibil, foarte vulnerabil, cum am spus, dar, în același timp, Preda era un om foarte cu picioarele pe pământ. Foarte pragmatic. Scurt pe doi: nu s-a concretizat vreuna dintre ideile despre care am vorbit mai înainte, dar în acest fel am ajuns în preajma lui. L-am cunoscut puțin și am rămas extrem de impresionat de om.
Prima întâlnire?
Erau Paștile. S-a întâmplat la Toma Caragiu – avea o casă la Periș. Preda a venit cu soția. Eu eram cu soția și cu copiii. Țin minte că Preda a trecut pe la noi, cu mașina de la editură. Era în 1976, fetița mea avea șase ani. Tot drumul, fiica mea a mers în brațele lui Marin Preda. El chiar a spus de mai multe ori: de ce nu mi-a dat și mie Dumnezeu o fată? Așa a fost prima mea întâlnire cu el. La Periș a venit și tatăl meu, și unchiul meu; au făcut împreună un miel la frigare. Fiind aromâni, știau bine cum se face așa ceva. S-a stat mult atunci și ne-am simțit foarte bine. Mai apoi, după 1977, am ajuns la Mogoșoaia. Acolo unde stăteau părinții mei și unde era și Casa de Creație a Scriitorilor la Palatul Mogoșoaia. Marin Preda avea o cameră acolo; de altfel, acolo a și murit. Erau o vreme în care se găsea din ce în ce mai greu de mâncare și eu mă mai duceam la bufetul lor. La un moment dat, când am intrat în sufrageria aceea de la parter, l-am văzut pe Marin Preda. Era singur la masă, mânca. L-am salutat, m-a invitat să vin lângă el. Când m-am așezat, a spus: ce face domnul? Și imediat s-a oprit și a adăugat: era să te întreb ce face domnul Caragiu? M-a tușat. Prezența mea, imaginea mea erau legate de Toma Caragiu. De altfel, atunci l-am văzut ultima oară pe Marin Preda.
Legătura cu lumea țărănească, apropierea de Marin Preda…
Da. Știți cum e: sunt mai multe moduri de a te lega de cineva. Eu, fără să absolutizez, sunt legat de lumea țărănească. Poate că, uneori, acord acestei lumi virtuți și valențe pe care le văd puțin cam ideale. Dar ele, totuși, au un sâmbure de adevăr. În ceea ce privește societatea românească, eu spun că această identitate rurală, cu valorile ei, atâtea câte a produs, este, totuși, cea definitorie pentru noi. Mai apoi am intrat în modernitate, dar eu zic că nu ne-am coagulat, pentru că nu a mai fost context de coagulare. Și de atunci, societatea românească îți dă sentimentul unei lumi cu mișcare browniană. Să vă spun ceva: Moromeții II a avut un succes de public cu totul remarcabil, surprinzător pentru mine. Când am dat drumul acestui film în lume, mă întrebam dacă mai interesează pe multă lume un asemenea film. După ce am urmărit cu atenție reacțiile, mi-am dat seama că și la generația a doua a rămas ceva din lumea aceea; au avut părinți, bunici, au dat cu nasul de viața de la țară, au copilărit la țară mulți dintre ei. Deci erau încă legați de acea lume. E o lume puțin mitică sau mitizată, din care mai țin minte câte ceva. După 1989 am avut un mic diferend de idei cu Horia Bernea, cu care eram, de altfel, foarte bun amic. Eram la o emisiunea de televiziune – și acolo eu am spus că nu e cazul să idealizăm viața țăranului. Pentru că era foarte grea și trebuie să spunem și asta. Avea ea valorile ei, dar era aspră. Am trăit-o, o cunosc și ar trebui să cad în patima ideologiei ca să o idealizez. Dar, chiar și așa, cu aceste asperități, are matrice, cum se spune. Am fost de curând la Rotterdam, la un festival de film destul de important; am proiectat toate cele trei filme, într-o singură zi. În 2025 a fost a 54-a ediție a acestui festival. 3 filme, aproape 8 ore de proiecție. Au fost mulți spectatori care au rămas până la sfârșit. Și au rămas și după aia, la discuții. Și puneau întrebări despre identitate. Asta înseamnă că e ceva acolo, în lumea aceea. Ceva profund.
Peste 30 de ani, peste 50 de ani credeți că oamenii vor mai putea înțelege codul acestei lumi?
Nu știu, nu știu. Dar, ținând cont de sărăcia cinematografică – mai ales a noastră –, eu cred că, dacă faci un lucru cum se cuvine și încerci să fii onest, cât poți tu ca om, rămâne ceva. Dacă ești onest și încerci să fii corect, lași o mărturie despre trecut din care oamenii interesați vor putea să înțeleagă ce a fost atunci. Toată problema e să nu fii conjunctural, să nu te urci pe un val ideologic sau pe altul. De pildă, eu judec cu mare asprime filmele istorice făcute în perioada comunistă. Onestitate și iarăși onestitate! – aceasta este esen țială. Dacă nu ești conștient că ai o responsabilitate când ataci asemenea teme, dacă nu ești corect – atunci nu poate ieși ceva bun. Bun, ai limitele tale – și orice om le are. Dar e esențial să fii onest, e esențial să nu trișezi. E esențial să nu falsifici, să nu introduci elemente care să denatureze. Nu sunt ușor de prins direcțiile, valențele unei perioade sau ale unui fenomen istoric. Dar e mai ușor dacă ești onest, dacă nu trișezi.
Este aceasta – onestitatea – „inima“ viziunii dvs. despre ce trebuie să facă un regizor?
Da. Se poate spune și așa. Onestitatea este fundamentală. E un fel de GPS interior.
Stere Gulea, Scrisoare către nepoatele mele, Editura Humanitas, 2024
