Două, post-meridiane…
Sună lung şi monoton
Ornicul cu trei cadrane
De la Sfântul Spiridon.
(G. Topîrceanu, În Iași)
Relația personajelor literaturii române cu timpul, una com plexă, are în opinia mea două momente esențiale: titlul lui I. L. Caragiale: 25 de minute plus toată schița respectivă și înce putul romanului Moromeții I, cu afirmația autorului conform căreia timpul avea cu oamenii o nesfîrșită răbdare. Evident, intră aici și finalul aceluiași roman în care timpul nu mai avea răbdare.
Personajele lui I. L. Caragiale resimt dramatic presiunea timpului sau, dimpotrivă, îl ignoră fără consecințe grave și remușcări. Amicul din schița C.F.R. întreabă obstinat cît e ceasul pentru a reconstitui mintal itinerariul consoartei, Mița, care are veritabile ritualuri: la unu și un sfert „în gară la Titu: mănâncă gogoși la madam Mari ca’va s’zică“. Soțul Miței nu ia în calcul întîrzieri. Se vede treaba că în Vechiul Regat trenurile mergeau mai regulat decît în prezent.
Dimpotrivă, Costică Panaite, venind la București să intervină la Cameră, ca reprezentant al cultiva torilor de prune, împotriva „impozitului pe grad“, grad alcoolic, desigur, are o percepție relativă a duratei.
Costică „a plecat de-acasă acum câteva zile, cu intenția să sosească chiar a doua zi în Capitală. De ce n-a sosit decât peste trei zile și jumătate, se explică ușor“. Drumul lui, de la moșie pînă la Ploiești, parcurs cu trăsura, măsoară 50 de kilometri și, așa cum știm, mai are 60 pînă la București. Dar are timpul o imensă răbdare și cu Panaite. Socotind, 110 kilometri în 84 de ore dau viteza medie de 1,3 km pe oră. Coborînd din zona prunilor, Costică ajunge în regiunea viticolă și colegii săi vinificatori îl „încurcă“. Între timp, camerele s-au închis după ce odioasa lege s-a votat.
La fel, în romanul Tache de catifea de Ștefan Agopian, Costache Vlădescu, zis Tache, boier Lăpai și Piticul pornesc deciși să se alăture revoluției lui Tudor Vladimirescu. Personajul narator, Tache, își povestește viața, el fiind, în prezentul narațiunii, mort. Astfel Ștefan Agopian (care va relua procedeul în romanul Fric) îl anticipează pe Orhan Pamuk din Mă numesc Roșu.
Tache, Boier Lăpai și Piticul au o percepție total deformată a timpului și o relație de libertate în raport cu acesta, aducînd astfel cu Pălărierul Nebun și Iepurele de Martie, din Alice în Țara Minunilor. Ei nu ajung la timp la evenimentul la care nici nu doreau cu adevărat să participe.
Este semnificativ că în povestirea La conac, de I. L. Caragiale, personajul nu se rătăcește în spațiu. El rămîne „la conac“, la masa de joc, la „un stosișor“, dar își pierde nu numai banii de arendă, ci și ceasul. La propriu și la figurat.
Tache Farfuridi și Brînzovenescu, avocați, practică imprecizia orară cu pretenții de rigoare în formula memorabilă „la 12 trecute fix“. În romanul lui Cezar Petrescu Întunecare, un personaj, Carol Mayer, german locuind în România de la cinci ani, teoretizează înfrîngerea rapidă a României dacă va intra în război împotriva Germaniei. El argumentează prin lipsa de rigoare a românilor. În București, ceasurile stradale arată fiecare altă oră și, mergînd pe jos prin centrul Capitalei noastre, ai surpriza să vezi că următorul ceas arată o oră mai timpurie decît cel pe lîngă care ai trecut în urmă cu cîteva minute. Pasajul cu povestea ceasurilor este însă lung și plicticos, autorul lungește expunerea neamțului cu drumul său imaginar prin oraș.
Uneori substantivul comun se cuvine scris cu majusculă, pentru că Timpul însuși este, în multe proze și piese ale literaturii române un veritabil personaj. Revenind la cele „25 de minute“, cît adastă trenul regal în „urbea Z“, ele sînt insuficiente pentru ca Regele României și „madam Carol“ să vadă pe toată lumea. Schița este de un suculent umor și o ironie foarte subțire. Ceea ce este de reținut, dincolo de ele, este durata mare a opririlor trenurilor în gări, chiar dacă, desigur, autorul exagerează puțin cu timpul staționării. Sosirea trenului regal este relatată de ilustrul umorist ca un meci palpitant, cu ochii la ceas: „în patru minute trebuie să fie aici… Toți ochii joacă între ceasornic și capătul liniei… încă trei minute… Două… Un minut… S-aude șuierul cald…“.
În povestirea Două loturi, Lefter Popescu, în delirul găsirii biletelor aparent cîștigătoare, plasează Norocul printre zeitățile nemuritoare alături de timp (Vreme): „Toți zeii! toți au murit! toți mor! numai Norocul trăiește și va trăi alături cu Vremea, nemuritoare ca și el.“ Ora norocului îl marchează pentru ca, peste numai zece minute, cronometrează atent povestitorul, Lefter să își năruie visul, la bancă. Fortuna (labilis) e într-adevăr însoțitoarea Timpului! Ora poate fi însă fatală de la început: „…numai din depărtare se aude orologiul de la Stabiliment bătând 11:20… oră fatală pentru mine!“ – își rela tează gazetărește Rică aventura în Noaptea furtunoasă.
Mai puțin bizară și tenebroasă este relația cu timpul a unor soldați dintr-o povestire a lui G. Brăescu. Pentru că întîrzie să se prezinte la unitatea militară, după o permisie, întrucît nu dețin vreun ceas, sergentul organizează o chetă pentru achiziționarea unui ceasornic. Este ales un ceas de perete „cu cuc“. La orele fixe, cucul mecanic iese la iveală și anunță ora. Faptul aparent banal bulversează tot regimentul. Subordonații sergentului, dar și alți soldați, de la alte companii sînt fascinați de pasărea care măsoară timpul, „nu mai lucrează nimic“, ci se adună și așteaptă, oră de oră, apariția regulată a cucului. Sergentul ia o măsură radicală: ordonă să fie dat înapoi ceasul de perete și să se ia, în schimb, un ceas de mînă pe care-l pune la încheietura proprie. El zice, satisfăcut: să poftească să mă-ntrebe cît e ceasul!
Tot la Brăescu, un general care-și anunță sosirea, împreună cu doamna sa, pe calea apei, într-o garnizoană riverană Dunării, stîrnește o mare agitație în orășelul-port. Toți militari, conduși de un colonel, aflat în dihonia de rigoare cu aghiotantul său, intră sub regimul urgenței. Se organizează în pripă un banchet, o reprezentație teatrală, un bal. Orele trec, evenimentele programate se petrec pe rînd, fără ca sosirea generalului să se producă. Anxietatea provocată de posibila inspecție dispare, iar generalul, cînd ajunge la debarcader, cu imensă întîrziere, nu mai găsește pe nimeni.
La 15 martie 1926, în revista „Contimporanul“, apărea prima partea a povestirii Luntre și punte, de Ion Vinea. Personajul central, Domnul cu servieta, este un maniac al fixității temporale și spațiale. „8-12-3-6 sînt orele lui“. El duce zilnic, de 35 de ani, servieta cu banii de care răspunde, de acasă la bancă, înapoi la prînz, iar seara doarme cu capul pe ea. Itinerariul lui spre și dinspre bancă e imuabil. Șefii au abandonat (cam ciudat!) încercarea de a-l face să folosească seiful băncii, domnul are încredere doar în el și servieta lui. Desigur, un orar și un traseu fixe și prezența servietei îl expun pe funcționar la un filaj și la un jaf. Dar… omul știe că este filat și va împărți prada cu jefuitorul pe care l-a ispitit cu mania lui.
Un alt maniac al orelor fixe este Bercu Leibovici, tot funcționar bancar, din nuvela lui Al. O. Teodoreanu. Punctualitatea lui rivalizează cu a emisiei radiofonice a orei exacte de la tînărul Radio București (născut în 1928) și Radio Brașov (la început experimental, în emisie regulată în 1934). Nuvela datează din 1930. Pare că nu Bercu depinde de timp, ci invers. Punctualitatea lui Leibovici are un schepsis: „cînd vrea el“ să facă scandal, răfuindu-se cu un fost coleg ce-i devenise șef nesuferit, întîrzierea și lipsa de „manieră“ sar în ochi. Bercu atrage atenția flagrant și e concediat pe loc, ceea ce își dorește, clauzele contractuale oferindu-i un mare avantaj material în acest caz. E clar că Bercu are o suceală a minții în raport cu vremea: ani de punctualitate maniacală adunați preventiv pentru o clipă de revoltă, ce-i drept rentabilă.
O legătură mai subtilă cu timpul arată arhitectul Ioanide al lui G. Călinescu. „Bietul“ Ioanide declară unui amic, Gaittany, că îi este imposibil să participe la un „ceai“ oferit prietenilor de anticarul Saferian Manigomian. Motivul este „programul soarelui“. La ora opt, pînă la care se va prelungi „ceaiul“, „Astrul alunecă în chip vizibil, și dacă reinterpretezi mișcarea, ai sentimentul clar că tu te ridici cu pământul. Evit de la o vreme să mai ies la ceasul când apune soarele“. Ioanide își expune programul: „Mă scol de dimineață, lucrez în casă cu geamul deschis, (…) și circul în oraș ziua, sub regim solar egal“. Ar accepta invitația în cazul în care „ceaiul ar fi la o oră posibilă sau cu o lună mai târziu, când programul soarelui se modifică“. Ioanide declară că îl supără și pendulul lui Saferian, deși Gaittany știe că lui îi place să-i asculte muzica la ore fixe. De fapt, în ciuda aprehensiunilor declarate, Ioanide va participa la întîlnire.
Mai frustă sau mai subtilă, relația persona jelor cu timpul este de luat în calcul. Ceea ce știm sigur, ele și noi, este că zeul Cronos nu are răbdare!