E posibil, ca, de-a lungul istoriei, Rusia să fi trecut și prin alte experimente, care, adunate laolaltă, au creat falii karmice în destinul ei. Interesant este însă faptul că în mentalul colectiv, în ciuda atrocităților înfăptuite pentru implementarea reformei religioase care au scindat ortodoxia rusă, autorii lor au fost cufundați într-un con de umbră. Nici patriarhul Nikon, nici țarul Alexei Mihailovici nu au fost diabolizați de lumea ortodoxă așa cum a fost Petru cel Mare, a cărui imagine s-a suprapus cu cea a Anticristului.
Mentalul colectiv nu i-a judecat calitățile, ci excesele, defectele, datorate firii sale nestăpânite. Dar, din orice punct de vedere l-am judeca, Petru a fost un conducător care a schimbat destinul Rusiei. Ceva din spiritul lui Ivan cel Groaznic sălășluia în el. De aici, pesemne, și demonizarea de care am pomenit.
În sfârșit, Rusia medievală a plătit un crunt tribut pentru modernizarea sau europenizarea ei înfăptuită de Petru. Au murit zeci și sute de mii de credincioși. Unii trudind la înălțarea proiectelor sale faraonice, alții în războaie, iar alții, în urma represaliilor legată de credință. Și asta s-a întâmplat fiindcă excesele și actele de samavolnice legate de biserică au întrecut măsura.
Lev Tolstoi îl prezintă fără menajamente pe țarul Petru I, numindu-l „fiară cuprinsă de nebunie“, care, îmbătat de propriile-i vise de mărire a omorât sute de mii de oameni, inclusiv pe fiul său Alexei, dezmoștenindu-l și supunându-l la chinuri groaznice, pentru trădare.
Țarul Petru, afirmă Tolstoi în scrierile sale, „se desfată torturând, decapitând cu mâna sa beată“, nedeprinsă să facă descăpățânări dintr-o singură lovitură, chinuind victimele. Tot marele țar „își îngroapă în pământ amantele“ și colinda deghizat în patriarh, înconjurat de o șleahtă de boieri și negustori depravați, purtând „o lădiță de sticle drept Evanghelie, cu cruci făcute din lulele sub forma membrelor ce plodesc copii“, înfierându-i pe credincioși ca pe niște animale. Astfel îl prezintă Tolstoi. Și, probabil, mulți dintre credincioșii din vremea sa, dar și din alte vremuri. Aceasta e imaginea lui Petru ce-a bântuit mult timp mentalul colectiv.
La fel de aspru prezintă aceste scene și Alexei Tolstoi: „Oamenii se minunau de unde avea diavolul (Petru adică) atâta putere? De sărbătorile Crăciunului i-a dat prin cap să cutreiere prin casele oamenilor de seamă în tovărășia cneazului-papă, a celor doi regi, a gheneralilor și a boierilor de sfat (acești fiind luați la rândul lor printr-un ucaz aspru). Toți se ascundeau sub vestmânt, purtau obrăzare… În anul acela, s-a făcut de sărbătorile Crăciunului cea mai mare batjocorire și terfelire a neamurilor de viță, mai cu seamă a cnejilor și a boierilor bătrâni. Vreo sută de oameni, cu fluiere, cobze și țimbale, năvăleau prin case fluierând și răcnind turbat. Gazdelor cu frica lui Dumnezeu li se făcea părul măciucă la vederea țopăielilor și a mutrelor hlizite ale musafirilor. Țarul era recunoscut după înălțime și după hainele sale de căpitan de punte olandez; pantaloni scurți de postav, ciorapi de lână, încălțări de lemn și o pălărie rotundă, cu turbane turcești.“ Fața țarului era ascunsă după o năframă colorată din care se ițea un nas lung confecționat din carton. Făcând o gălăgie infernală, ceata năvălea în casele boierilor, întorcându-le cu susul în jos În curând, aerul din încăperi era viciat de fumul de tutun scos din lulele și de vinul vărsat pe haine și pe jos. Gazdele trebuiau să bea de două ori mai mult decât musafirii. Cei care refuzau, erau legați de scaune și li se turna băutura printr-o pâlnie pe gât. „Cu cât gazda era de neam mai mare, cu atât mai năstrușnice erau șotiile născocite pe seama lor… Pe cneazul Volkonski l-au mânjit cu funingine și cu smoală, l-au ridicat cu picioarele în sus, i-au vârât o lumânare în șezut și, aprinzând-o, au cântat irmoase, râzând gata-gata să leșine.“ Imaginea aceasta a lui Petru I suprapusă cu cea a Anticristului a bântuit mult prin Rusia și în afara ei, provocând evenimente dintre cele mai neașteptate. Astfel, în anul 1896, după mai bine de 175 de ani de la moartea lui Petru, episcopul Nikanor de Smolensk Doroguboj i-a propus guvernatorului Smolenskului, după cum relatează Melnikov, ca „rușilor de rit vechi să nu li se permită amenajarea de cimitire separate“ și aceștia să fie urmăriți cu strictețe de la naștere și până la moarte, astfel că, atunci când s-a propus să fie organizat recensământul populației în 1897, aceștia au fost cuprinși de-o adevărată psihoză, spunând că a revenit vremea lui Anticrist și toți cei care vor și înregistrați în document vor avea de pătimit înainte de ajunge la Judecata cea din urmă. Suspiciune, de altfel, legitimă, ținând cont de teroarea care a precedat, când bisericile au fost prădate, răposații târâți cu pompieri și polițiști în biserica de rit nikonian, în vederea unui parastas purificator, când căsătoriile erau distruse de autorități și viața de familie transformată într-un adevărat coșmar, când copiii erau smulși din brațele părinților și înrobiți, când nașterile erau strict supravegheate, iar preoții de credință veche răposați de mult erau scoși din morminte și puși pe rug, pentru curățenia spirituală. „Și iată că, sub imperiul acestor impresii teribile, în zona mlăștinoasă a Tiraspolului a avut loc o întâmplare cumplită – relatează același F.E. Melnikov –, care a îngrozit întreaga lume. 25 de credincioși s-au zidit de bună voie de vii, unii dintre ei într-un beci, iar alții s-au îngropat direct în morminte, pentru a scăpa de acest recensământ al lui Anticrist. Au murit, firește, cu toții, câțiva chiar și cu pruncii lângă ei. Acesta a fost rezultatul prigoanei la adresa ortodocșilor de rit vechi. Nimeni nici nu s-ar fi gândit la Anticrist și la uneltirile viclene ale acestuia, dacă nu ar fi existat faptele și atacurile lui persecutorii.“ Atunci, spectrul lui Petru suprapus peste cel al lui Anticrist a bântuit din nou prin lume, fâcându-i pe morți să se răsucească în morminte și pe cei vii să-și pună capăt zilelor, ca să-și curme suferința.
Dacă unii au văzut în țarul Petru o întru chipare a necuratului, alții l-au perceput ca un erou civilizator. Lomonosov, de pildă, a dezvoltat un adevărat cult față de Petru cel Mare, numindu-l un monarh ideal și dedicându-i un poem. „Pretutindeni Preamăritul Stăpân, nu numai prin poruncă și prin răsplată, ci și prin exemplul său personal, îi îndemna la muncă pe supuși.“ „Acest mare domn – continuă Lomonosov, a făcut minuni, și, dacă nimic nu s-a schimbat în mintea supușilor săi, se poate vedea cel puțin în afară o schimbare atât de mare… Înălțându-și țara, el a dorit să ajungă din urmă Europa, pe calea progresului, și chiar să i-o ia înainte. N-a ales ca model Franța rafinată, semeață și catolică, ci țările germanice, protestante, muncitoare, aspre și serioase. Admirația față de model nu l-a împiedicat însă să rămână rus până-n măduva oaselor.“ Până-n măduva oaselor rus a rămas Petru nu atât prin caracterul său și prin firea sa pătimașă, cât mai cu seamă prin faptele de cruzime și ieșirile fără sens. Legăturile și admirația față de Franța și iluminism au călăuzit politica din epoca lui. În ceea ce privește religiozitatea sa, Lomonosov se înșală. Prin filozofia și atitudinea sa, Petru se apropie mai mult de ideile lui Voltaire și Montesquieu, poate și de biserica protestantă, reprezentată fie de Luther, fie de Calvin, nu însă și de ortodoxie. În esența sa, el e un agnostic.
Antioh Cantemir, un erudit iluminist, considerat a fi părintele poeziei culte ruse, a fost și el un adulator înveterat al împăratului Petru I, pe care îl vedea ca pe un monarh luminat, aducând în scrierile sale o critică vehementă tuturor celor care s-au opus reformelor.
Iluministul Voltaire, care a avut cuvinte de laudă la adresa lui Petru I, a păstrat, totuși, o atitudine destul de rezervată, dacă nu chiar critică, față de unele acțiuni ale țarului, reproșându-i printre altele, lipsa de omenie, „brutalitatea în plăceri, ferocitatea în moravuri și barbaria în răzbunări“ și alte tare de caracter, ce se amestecau cu multe virtuți. Petru, afirmă Voltaire, „a civilizat popoarele, dar el însuși a rămas un sălbatic“. În rechizitoriul său, Voltaire vorbește și de sacrificarea propriului său fiu, Alexei, pe care țarul îl considera un neputincios și un trădător, pentru faptul că voia „să aducă Rusia la starea ei de dinainte, cufundând-o din nou în întuneric“.
La rândul său, Montesquieu, în Spiritul legilor, îl caracteriza drept un tiran, afirmând că Rusia ar fi putut fi civilizată și prin metode pașnice, nu doar prin cruzime și teroare.
Impresia pe care Petru I o făcea, totuși, asupra contemporanilor săi era aceea a unei enorme forțe și energii, dublate de o curiozitate intelectuală nestăvilită și capacitate de a învăța și a rezolva din mers orice problemă, începând cu aceea de a construi corăbii, dar și de a croi o pereche de pantaloni sau cizme, sau de a tăia cu mâna sa bărbile boierilor.
Și totuși, cruzimea și megalomania lui Petru cel Mare, spre deosebirea de cea a lui Ivan Cel Groaznic, nu a avut doar o latură malefică, ci, mai degrabă, una de esență civilizatoare. El a pus interesele statului mai presus decât propria-i persoană. Merejkovski îi conturează portretul în a doua parte a trilogiei sale Anticrist, iar istoricul și sociologul Konstantin Kavelin îl prezintă astfel: „Petru e parcă viu printre noi. Continuăm să ne raportăm la el, cum o făceau și contemporanii lui, îl iubim sau nu-l iubim, îi slăvim meritele sau le diminuăm (…). Va trebui să treacă multă vreme până să-l putem judeca senin pe Petru, imparțial, o judecată dreaptă, care va hotărî cine suntem noi de fapt și încotro ne îndreptăm.“ Nici astăzi Rusia nu a ieșit din această dilemă.
„Petru – afirmă foarte plastic cercetătoare Antoaneta Olteanu în Miturile Rusiei Clasice – a fost un tip cu totul deosebit, care a jucat în lumea liniștită, demnă, de rit ortodox a Moscovei, rolul elefantului dintr-un magazin de porțelanuri, ultragiind cu violență și nonșalanță toate concepțiile tradiționale, consfințite de vreme, despre bună- cuviință și etichetă (…). Nici nu e de mirare că moscoviții au fost scandalizați de comportamentul lui și că unii dintre ei îl suspectau de-a nu fi Țarul a tot și a toate, ci un Antihrist în travesti.“
În timpul domniei lui Petru I, rușilor de rit vechi le-a fost acordat dreptul de a trăi în sate și orașe sub stricta supraveghere a ocârmuirii și clerului, dar pentru acest privilegiu ei au trebuit să plătească o taxă dublă, care mergea la visteria statului. Tot acolo se scurgeau și taxele impuse pentru purtarea bărbii în cuantum de 50 de ruble pe an pentru fiecare bărbat ce refuza, fie din pricina religiei, fie din alte pricini, să se bărbierească. Probabil că aceste biruri nu se aplicau clerului reformat, nici mahomedanilor și nici iudeilor. Doar rușilor de rit vechi și boierilor.
Legea toleranței religioase promulgată de Petru I a avut o dublă măsură. În perioada domniei sale, autoritățile, în special cele ce aparțineau bisericii nikoniene, vandalizau mănăstirile, schiturile și adăposturile duhovnicești ale rușilor de rit vechi, le confiscau averile și îi persecutau dintr-un motiv sau altul. Abia sub domnia ultimului țar, Nikolai II, rușilor de rit vechi li s-a dat dreptul de a construi biserici, mănăstiri, și să săvârșească procesiuni religioase, să tragă clopotele, să deschidă școli și să întemeieze publicații. Dar această toleranță a vestit o altă prigoană, instaurată de bolșevici, când practic a fost zguduită din temelii întreaga ortodoxie rusă. Atunci teroarea dezlănțuită asupra bisericii oficiale a amintit de prigoana dezlănțuită în perioada lui Nikon și a lui Petru. Viața religioasă a fost atât de afectată după preluarea puterii de către Lenin și apoi pe întreaga perioadă a Uniunii Sovietice, când practic oficierea slujbelor religioase au fost interzise, încât nu și-a revenit nici astăzi, când au trecut mai bine de 35 de ani de la căderea comunismului. S-au rupt, practic, legăturile dintre generații, astfel că, în ciuda tuturor eforturilor statului puse în slujba bisericii, credința nu a mai putut fi înviată. Ea a rămas însă destul de vie în rândul credincioșilor de rit vechi. Bolșevicii au reușit, într-adevăr, să compromită credința, atât prin teroare directă, cât și prin acțiuni subversive, prin care atât credincioșii, cât și preoții rămași în sistem au fost atrași să devină informatorii NKVD-ului.
NKVD-ul însă nu a făcut altceva decât să prelungească o tradiție ce-și avea rădăcinile în epoca domniei lui Petru cel Mare, când sfânta taină a spovedaniei duhovnicești a fost transformată într-un instrument de supraveghere și urmărire polițienească. Astfel, în aprilie 1722, cu trei ani înainte de moartea țarului, a fost promulgată Preaînalta Hotărâre care consfințea ca preoții să aducă la cunoștință autorităților faptele enoriașilor mărturisite la spovedanie, fapte ce ar fi putut prejudicia atât orânduială impusă de biserică, cât și statul. Preoții care au dat curs acestui act au devenit informatori, iar sfânta spovedanie o formă perversă de anchetare. Dar preoții nu aveau numai datoria să înștiințeze oficialitățile, ci trebuiau să însoțească, „imediat și fără amânare“, pe inculpații spovediți la destinațiile indicate de Preaînalta Hotărâre, la Cancelaria de Taină (Comisie pentru chestiuni de urgență) sau Despărțământul Preobrajenski (adică la Direcția politică generală din epoca lui Petru), instituții de supraveghere care prin interogatorii, schingiuiri și execuții prin împușcare, au exterminat sute de mii de credincioși. Justificarea acestei hotărâri a fost găsită în Noul Testament, care a fost interpretat scolastic. Odată instituită, funcționarea unei astfel de legi nu a putut fi oprită în timp. Apogeul ei a fost atins în epoca leninistă și apoi în cea stalinistă. Și, în ciuda reformării bisericii, ea funcționează și azi, atât în Rusia, cât și în alte țări. Acest fapt l-am văzut cu ochii mei în 2004, când am făcut, alături de alți membri ai comunității, o vizită la Fântâna Albă, locul de naștere al mamei mele și al bunicilor și străbunicilor mei. După ce am vizitat catedrala și am stat de vorbă cu preotul, ne îndreptam din nou spre punctul de trecere al graniței aflat al mijlocul distanței dintre Fântâna Albă și Climăuți. Nu am făcut nici două sute de pași când pe lângă noi a trecut în trombă o motocicletă cu ataș, în care se aflau doi miliției ucraineni. După ce praful s-a risipit, am văzut că motocicleta cu ataș se oprise în dreptul unde se afla acum preotul, care plecase de la sfântul lăcaș înaintea noastră. Coborând de pe motocicletă, milițienii l-au oprit pe preot lângă un stâlp electric. Stăteau de vorbă în aparență pașnic. Când am trecut pe lângă el, unul din milițieni îi spunea preotului în limba rusă: „Deci, ne-am înțeles, mâine dimineață te așteptăm la sediul nostru.“ Pentru noi era cât se poate de limpede mesajul lor. Preotul era chemat să dea raportul legat de vizita și de discuțiile purtate cu el în incinta catedralei Adormirea Maicii Domnului, unde a funcționat, din octombrie 1846 până în iunie 1940, sediul Mitropoliei Rușilor de Rit Vechi din toată lumea. De la epoca lui Petru trecuse atâta amar de timp, trecuse atât timp și de la revoluția din 1917, trecuseră aproape 15 ani și de la destrămarea URSS-ului, Fântâna Albă se afla acum în administrația Ucrainei, însă năravul impus de omenii lui Petru I a rămas neschimbat.
Dar acțiunile oficialităților lui Petru nu s-au limitat doar la racolarea și decredibilizarea preoților, s-a mers mult mai departe, la pângărirea tainelor bisericești, cum ar fi, de pildă, taina împărtășaniei. Știind rușii de rit vechi care au respins normele bisericești impuse de patriarhul Nikon, Sinodul în Regulamentul său a stipulat faptul că, pentru a recunoaște un „schismatic“, acesta trebuia împărtășit cu sila. Împărtășania nu se face oricum, ci în urma unei perioade de post și penitență și prin iertarea păcatelor celor care ne-au greșit. Împărtășania pentru rușii de rit vechi nu putea fi făcută decât de prelații bisericii de rit vechi. S-a făcut însă împărtășania cu hurta de către preoții reformați, prin mijloace din cele mai perfide: credincioșii de rit vechi erau prinși cu forța, înghesuiți în închisori și fortărețe, legați sau aruncați grămadă la pământ, iar împărtășania le era turnată pe gât printr-o dispozitiv special, menit să țină deschisă gura celui supus la această caznă umilitoare. Oficialitățile bisericești și streleții stăteau pe margine și se amuzau. La astfel de cazne au fost supuși și primii creștini de către păgâni. Și astfel de metode au fost aplicate de către NKVD în lagărele și închisorile bolșevice, dar și în sinistrele noastre închisori de exterminare din epoca stalinistă de la Jilava, Văcărești, Gherla, Sighet, Râmnicu Sărat, Aiud, Oradea, Pitești, precum și în lagărele de muncă de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (Peninsula, Poarta Alba. Salcia, Periprava, Constanța, Midia, Capul Midia, Cernavodă etc.) și în coloniile de muncă din Balta Brăilei. Aici, preoții închiși, dar și deținuții credincioși trebuiau să scuipe crucea și s-o calce în picioare, după care erau aghesmuiți cu urină și împărtășiți dintr-o găleată cu fecale. Iată până unde au ajuns metodele de coerciție și de tortură inaugurate în Rusia în epoca iluministă a lui Petru cel Mare.
Dar, punând accent asupra represaliilor, să nu pierdem, totuși, ideea cu bărbile. Dacă ar fi trăit pe vremea lui Petru, marii scriitori ruși Dostoievski, Tolstoi, Turgheniev și mulți alții ori ar fi trebuit să renunțe la bărbile lor, ori ar fi trebuit să plătească bir. Nu știu dacă ar fi fost taxat și Pușkin pentru favoriții săi stufoși. Probabil ar fi fost obligat să achite măcar o jumătate de sumă. Pe vremea lui Petru nu se purtau încă favoriți. Curtenii săi aveau fețele rase și purtau peruci. Dimitrie Cantemir, când a ajuns la Curtea lui Petru cel Mare, și-a ras barba și a adoptat moda franțuzească a timpului său. Nici nu ni-l putem închipui altfel pe marele învățat. Peruca îi dădea o altfel de prestanță în fața colegilor săi de la diverse academii europene. În fond, și Voltaire purta perucă. Purtau și alți iluminiști. Cum ar fi apărut altfel Cantemir, un spirit iluminist, deschis spre atâtea domenii? Ce s-ar fi întâmplat cu el dacă ar fi rămas voievod al Moldovei? Ce vestimentație ar fi adoptat? De la iluminiști la pașoptiști, în decurs de un secol, moda s-a schimbat și bărbile au revenit din nou în viața publică. Revoluționarii decembriști au purtat barbă. În sfârșit, timpul schimbă obiceiurile. După un secol de restricții în privința vestimentației și a bărbii, a urmat unul de toleranță. Apoi moda fețelor rase a revenit, iar acum, în zilele noastre, în plină eră a digitalizării și a IA, majoritatea tinerilor IT-iști poartă barbă. Oare ce ar fi zis Petru văzând această revenire a năravurilor și a modei vechi? Pe vremea lui puteai clădi căpițe sau stoguri din bărbile boierilor tăiate cu foarfecile și barda, azi aceste bărbi au revenit în actualitate. Iată cum rușii de rit vechi, care au plătit bir pentru bărbile lor și au îndurat atâtea umilințe de-a lungul timpului, au devenit promotorii noului look occidental. Privind spre actualitate, în ciuda spiritului său deschis spre orice schimbare, Petru cel Mare se răsucește în mormânt. Dacă ar putea, ar ieși măcar pentru un scurt timp de acolo pentru a tăia cu foarfeca sau barda câteva bărbi, cu tot cu capete sau fără. Sau, cine știe, poate că luat de val, el însuși și-ar fi lăsat, pentru a-și sfida propriile sale legi și propria sa lume, o barbă patriarhală.