Poemul din ajun
În vremea colindelor literelor le creșteau
colții nebuni
Precum Feții-Frumoși din basmele triste
Căte șapte abecedare într-o singură zi
Totul era ca o pajiște aureolată de licuricii
Literelor
Veneau mai mult seara copiii
Cu ghiozdane lucrate din frunze
Culegeau colții încăntați
Ca și cum ar fi cumpărat bricege
În formă de pește de la cooperativa
ancestrală
Pe care le visau în nopțile
Lungi căt o zi de post
Ascunși acolo în podurile bunicilor
Printre gutui și mere
Incăt licuricii amestecau culorile lor
Că până și în pom a doua zi
Descopeream un curcubeu miraculos
Cărat apoi în fiecare noapte
De colții Literelor în Abecedar
Ce trist e că doar într-o singură zi
Să crești împreună cu literele
Căt Feții Frumoși din abecedarele basmelor.
Poemul din ajun – 2
Ma trezesc deseori cu orasul în care trăiesc
inundat de dropii
Râuri de aripi în loc de străzi
Pe care stau precum fulgii
Așezate în ramuri de pene
Râuri de aripi și copleșitoare miresme
de ierburi
Aduse cu ele din nemărginirea câmpiei
Minusculi solzi îmi apar
Infășurănd cu blănda lumină
Pe care-o trimite floarea soarelui
Răsărindă dintre macii curcubeului
Precum brâul autostrăzii iluzorii
Pe care un mesteacăn rătăcit
O desenează harnic pe toți fluturii
Doar atunci face pauză
Când nu mai cad aripi
Și păsările îl aplaudă
Stropindu-l cu roua câmpiei.
Fericit de-a pătimi
Hulit în templul sacru
Tot falnic sicriu aduc ofrandă
Marelui Duh unde carnea stelelor
Prinsă de odgoane măntuie nașteri
Împăraților de pretutindeni.
Ce falnic sicriu ia formă de arbore
Căți ucenici cheamă să ducă povara
Incăt Marele Orb îi aduce pleoapa
Lucrării Domnului de-a se vedea pe sine.
Ghilotina îndoielii
Iisus îmi dă forță mă ridic
Din acest imens pârâu de lacrimi
Ochiul mă ceartă pândește
Omul răului și-mi împlântă cuțitul
În carnea cuvântului dat
Ofrandă s-o ducâ pe tipsia de cedru
Unde șapte judecători așteaptă
Lângă fragila ghilotină.
La un semn totul devine o flacără neagră
Planeta se cutremură stâlpii se rup
Așchii sar pretutindeni în lume
Se-aprind felinare, fluturi bezmetici
Cad covor de cadavre îngropate-n polen
Si ca-ntr-o icoană miraculoasă
Se ivește pe bolta stelară
Chipul Tatălui Suprem
Amuțește totul aerul îngheață
Îl dovedește doar aburul rugăciunii
Să-i măntuie pe toți muritorii
Ce-au cutezat să se îndoiască de sufletul pur
Deodată talpa lui cade
Mai adânc în imensa planetă
De-i răspunde ecoul din celălalt univers.