G. Călinescu nu a fost numai un remarcabil romancier, ci și un foarte bun teoretician al genului pe care l-a practicat cu un real succes. Presărate în presa vremii, principalele sale articole teoretice au fost reunite în volumul Ulysse, din 1967, într-un capitol special, intitulat Despre roman. Este vorba despre o serie de studii cu titluri semnificative, care reușesc să lumineze dintr-o multitudine de puncte de vedere viziunea criticului în problema abordată. Perspectiva rămâne fragmentară, dar numeroasele piese ale mozaicului se completează reciproc, astfel încât, în mod treptat, se conturează imaginea unei lucrări ce dobândește complexitatea unui mic tratat de teorie literară. Studiul Romanul și viața modernă (1932) demarează de la ideea că romanului nostru i-ar lipsi contactul cu viața. Aceasta pentru că romancierul de la noi se dovedește un literat, un meșteșugar „care ia o temă, cum ia fierarul un fier, o înroșește, o bate, o răsucește, îi dă în sfârșit o formă regulată, dar metalul cu care lucrează e o substanță inadecvată obiectului pe care-l face, așa că totul rămâne cu valoarea unui exercițiu abstract“. Călinescu se ridică împotriva experimentului literar gratuit și abstract care se îndepărtează de marea masă a cititorilor, adresându-se doar unui număr restrâns de inițiați. În plus, criticul relevă faptul că grandoarea romanului universal nu se explică prin sfidarea cititorilor, ci tocmai prin capacitatea lui de a coborî până la nivelul de înțelegere al vulgului, păstrându-se totuși în marginile artei. Pentru G. Călinescu, arta în roman nu înseamnă în primul rând stil, ci „talentul de a stârni contemplația în jurul faptului, de a proiecta ziua în eternitate, ridicându-se la valoarea unui amplu simbol“. Astfel, dacă într-un roman de duzină cititorul este fascinat de ritmul trepidant al derulării întâmplărilor și este stăpânit de nerăbdarea de a cunoaște cât mai grabnic deznodământul, în schimb, în „romanul artistic“ interesul alunecă înspre latura contemplativă, fixându-se pe relevarea semnificațiilor fiecărei pagini. Călinescu dorește să risipească prejudecata că cititorul român ar respinge producția autohtonă de carte deoarece nu o înțelege. Explicația sa este simplă: „Adevărata narațiune trebuie să fie inteligibilă oricui.“ Ba mai mult, dacă în epocă se resimte o slăbire a interesului pentru romanul artistic în favoarea celui de senzație, acest lucru nu se întâmplă din cauza cititorului, ci din aceea a scriitorului. Acestuia din urmă i se recomandă să coboare în miezul incandescent al vieții citadine moderne, aventură a cunoașterii absolut necesară pentru a zugrăvi lumea în toată complexitatea ei.
Publicat inițial în 1932, articolul intitulat Arta romanului oferă o definiție personală a genului: „Romanul este expresia directă a vieții, fără acțiuni personale și fără obligațiuni de originalitate temperamentală și verbală, și ca atare cere în primul rând o mare experiență de viață.“
Activitatea de scriitor a lui G. Călinescu ajunge la maturitate în momentul în care, în proză, confruntarea dintre tradiție și inovație se manifestă ca o dispută între balzacianism și proustianism. Opțiunea criticului în această problemă a fost exprimată deja în 1933, în studiul intitulat Romanul românesc față cu Proust. Autorul se vede obligat să recunoască moda proustianismului printre tinerii prozatori ai vremii, dar se declară un adept al romanului obiectiv, social. Ceea ce îl scandalizează este radicalismul susținătorilor lui Marcel Proust, care neagă aproape tot ce s-a scris înainte, printre autorii considerați depășiți situându-se și personalități de marcă ale literaturii universale, precum Balzac, Tolstoi sau Dostoievski. Călinescu atrage atenția asupra faptului că opera lui Proust este produsul unei tradiții culturale de excepție și a unei sensibilități maladive ce a favorizat introspecția. În opinia sa, tipul firesc de roman românesc ar fi – cel puțin deocamdată – cel obiectiv. Aceasta deoarece cultura română este o cultură tânără, în curs de formare, unde nu s-a instaurat încă tradiția necesară investigației psihologice: „Noi vom putea fi tolstoieni, balzacieni, adică scriitori preocupați de sensul lumii și de forma exterioară a omenirii, și nu vom fi încă în stare de introspecție până ce nu vom cânta bucuria de a trăi și a cunoaște.“
Câteva dintre articolele lui G. Călinescu abordează problema personajului. Un bun exemplu este articolul intitulat Individ și tip (1937). Constatarea de la care se pornește este aceea că psihologia unui individ nu devine interesantă din punct de vedere artistic decât în momentul în care se concretizează într-un tip. Pe de altă parte, „tipurile umane sunt puține fiindcă puține sunt formele de închistare“. Pentru a-și ilustra ideile, autorul inventariază câteva situații elementare din care decurg toate romanele: „Un bărbat vrea să se înalțe pe scara socială, să devină bogat, să se promoveze pe sine sau să promoveze progenitura sa, să aibă avere sau onoruri, care pot fi nenumărate sau meschine, sau simte că nu are mijloacele de a se împinge în viață, se vede limitat de societatea înconjurătoare, de generația înaintașilor sau de noua generație etc.“ Evident, este vorba despre romanele de investigație socială, având drept model suprem opera lui Balzac. Deja prin titlurile lor, acestea reușesc să sugereze subiectele asumate. Călinescu ne furnizează apoi lista posibilă a temelor consacrate femeii: „O femeie caută un bărbat, îl găsește și-i e frică să nu-l piardă, sau nu-l găsește și cade în romanțiozități. Face copii în care își pune toată energia sufletească sau întârziază în mod anormal în căutare erotică, intrând în conflict cu propria ei progenitură. O femeie se bucură de înrâurirea ei asupra bărbaților în tinerețe, jucându-i după temperamentul ei, sau se neliniștește de îmbătrânire. Ca mamă, ea poate iubi excesiv orice copil sau dimpotrivă poate urî cu frenezie pe unii, însușindu-și greșit interesele copiilor ei.“ În final, este redată scena pe care se clădește romanul formării unui tânăr: „Un tânăr suferă din cauza bătrânilor, căzând în revoluționarisme, își propune să prefacă scoarța lumii, apoi încetul cu încetul se conturează și devine avar, ambițios, burghez ca și părinții, în orice caz ca cineva de pe lume.“
Problema personajului revine în centrul atenției și în studiul Individ și erou, din 1939. Punctul de plecare al discuțiilor se găsește în prejudecata potrivit căreia țăranul ar fi un om rudimentar, în timp ce orășeanul ar fi o ființă complexă, „snobism caracteristic nației noastre de rurali“. Călinescu atrage atenția asupra faptului că, în asemenea judecăți, complexitatea este confundată cu finețea. Ca urmare, între un țăran sănătos și Camil Petrescu nu este văzută nicio deosebire de complexitate, ci doar una de finețe, aceasta din urmă neconstituind însă obiectul romanului. Potrivit prozatorului, „țăranul și Kant își pun exact aceleași probleme, cu deosebirea că cel din urmă le rezolvă cu altă tehnică“. La fel ca în orice societate, în microuniversul satului se concentrează toată scara valorilor morale, însă fără cărturărism. Aceasta este concluzia unui studiu ingenios, ce reușește să risipească unele din prejudecățile epocii.
Dar meditațiile lui G. Călinescu despre proză nu se limitează la articolele reunite în volumul Ulysse. Un alt text de referință este Reflecții mărunte asupra romanului, publicat în 1957 în revista Viața românească și reprodus ulterior în volumul Conceptul de realism în literatura română, din 1974. Călinescu își pune aici problema metodei de adoptat în roman, adică dacă scriitorul trebuie să fie „balzacian“, „stendhalian“, „tolstoian“ sau „proustian“. Pusă astfel, chestiunea este greșită, deoarece romanul aparține câmpului artei, unde scopul final nu este imitarea unor mari maeștri, ci dobândirea originalității de expresie, a unui stil personal. Autorul Istoriei literaturii române se vede însă obligat să recunoască faptul că o originalitate formală absolută nu este posibilă. Ba mai mult, romancierul tânăr se poate forma imitând modelele anterioare. Ceea ce conferă originalitate unui roman nu este „metoda“ utilizată de prozator, ci realismul fundamental. Călinescu vorbește despre harul de a vedea în inima realului cu care trebuie să fie înzestrat orice scriitor autentic, iar alte observații vizează ideea simplității și a clarității marilor creații. În disputa dintre romanul analitic și cel epic, autorul adoptă o poziție similară cu cea a lui Ibrăileanu. Despre romanul subiectiv nu are o părere prea bună, deoarece i se pare confuz din cauza absenței structurilor geometrice. Criticul știe că nu există purism în roman, motiv pentru care afirmă necesitatea unei analize implicite. Un exemplu de roman ideal, analitic și sintetic în același timp, este Madame Bovary de Flaubert.
Ideile teoretice ale lui G. Călinescu despre roman pot fi regăsite întocmai în operele sale de imaginație, în cazul autorului Enigmei Otiliei existând o sincronizare perfectă între considerațiile teoretice exprimate și transpunerea lor epică.