Sora noastră
Când ea, necunoscută soră-a noastră,
într-o tunică de zeiță, stropește florile,
un grup de trecători haihui
cu ironie insinuează că apa și pământul
o coboară și-o fac să uite culmea
cugetării. Dar ei n-o văd cu-adevărat
și nu observă că udă frunze și tulpini
fără a pierde ghirlandele de-nvățături
din sine. Aflați aproape, noi le zărim aievea,
dizolvate în cascada fină, în picurii gândirii,
din frăgezimea ființei ei desprinse
și în același timp păstrate strâns în ea,
pe fondul desăvârșitei muțenii-a scenei,
unde nimic ostentativ nu se petrece,
încât se cere mult și de la tine, cel curios să știe,
altfel ai pierde din vedere efigia magică de-acum,
iar sora, de nimeni silită să explice, va tăcea
și-n continuare. Dar cei atenți vor auzi,
în izvorâre din grația minții ei, o miere-a cugetării,
esența dorită de filosofi printr-o strădanie
milenară,
căci pentru ce-au luptat, de nu pentru delicatețea
mai presus de lume, cu neputință de creat,
aici dintotdeauna? Cum unii-au jinduit să nu scrie
cu scrisul, tot astfel ea nu udă cu apă, ci cu lumina
unui invizibil gest ce nu se risipește
chiar dacă-i revărsat în dăruire.
Palpită mari poeme-n preajmă
și prin peisajul fantast al clipei aleargă ciute albe.
Frați
Cine vorbește simte somnia, ușoară,
la marginea cuvântului rostit și iarăși
cufundat în unda fără glas a vieții,
în rodniciile tăcerii, nu ca s-acuze
spusul de zădărnicie, ci dintr-o caldă
compasiune pentru rolul ei secund.
Intransigent, cuvântul-rege
răspunde numai legii din adânc,
iar dintre oameni alege-un geamăn
trezorier, precum argonautul pașnic
o casă locuind în vârf de arbore,
pornită, printre frunzele mai molcome
ca apa, s-atingă cerul cu-acoperișul înfrunzit.
Iar privitorii se bucură când văd lumini
cum se aprind pe rând la geamuri,
între nori – căci ei sunt frați
cu cel ce suie, învață de la el –
nici ei, nici el nu au venit să spună,
ci să se umple-ncet de adevăruri –
din valuri izvorâte, prelinse în văzduh.
Nu-i vei găsi pe creste neatinse, ci-n preajmă,
lângă tine, lunecând pe iarbă, tandri vecini,
asemenea legiunilor de ființe mici –
săraci și fericiți, copilăroși, familie-n
înflorire. Zăriți ori nu, denși ca o sare-a
pământului, prețioasă, același lucru-l fac
mereu, invulnerabili în magnificența
nopții, la nesfârșit slujind cuvântul.
În sorbul frumuseții
Cu ochi de rouă ostrovul ne-așteaptă dimineața
odată cu vântul, s-atingem
mirodenia amăruie-a primăverii,
amurgul să-l sorbim
din cupe mari de valuri!
Și pe colina lui din mijloc
să ascultăm corul tăcerii, iar gândurile
să ni le-auzim în vuiet. Oare pe solu-acela
cu nuanță aurie, în sorbul frumuseții,
va mai trebui să punem întrebarea
despre cine suntem în propriile abisuri
sau ne vom înțelege simplu și ușor,
ca păsările prin bătăi de aripi?
Ah, ostrovul cu ochi de rouă, atât de răbdător
cu cei grăbiți, străini de sine.
Soare
Mulți prețuiesc fel de fel de urcușuri
spre lumi depărtate, eterice. Eu sunt
o fire mai sceptică. Nu cred în altceva,
ci în aici; nici în altundeva, ci într-o perpetuă
împământenire, tot mai profundă,
mai fidelă-n nuanțe, iar asta, fiindcă
nu văd un rost în despărțiri.
De ce mi-aș dori să mă porți spre lumi
imaginare, spre stele, de pildă,
cum unii spun, retoric? Fără simțire sunt,
zgârie cu muchia durelor cristale naiva floare-a
trupului.
Și nici spre luna capricioasă, o sferă uneori
împlinită, alteori hotărâtă să moară,
nu visez să mă duci. Ajunge
să-mi odihnesc privirea pe chipul tău, un soare,
de-acolo tălăzuiesc și mă inundă razele.
Un om de zăpadă
Ținându-ne de mâini, îl așteptăm,
să ne apere. Va trece pe-aici,
ne va atinge cu inelul, ne va lăsa
cu totul alții, transformați în aur.
E doar un om de zăpadă, dar,
spre deosebire de noi, știe
de câte ori (prea ades) s-a topit.
Îl așteptăm – și pân-atunci trăim
în sărbătoare Crăciunuri, echinocții,
miez de vară. Sosit, el ne privește
prin viziera armurii din însuși trupul său,
prelins fără ca el să-i ia topirea-n seamă.
Căci, neimpresionat, rămâne luptătorul
cu vremurile, neînvins, trăind prin zâmbet.
Ce dor ne este de metalul
feței lui intacte din adânc,
ascunsă-n ploaia ființei sale deja scurse!
Cules
La strânsul fructelor, noi le vedem
o clipă chipul ca de copii eterni,
cu jucării de porţelan în mâini şi calm
suflând pe locul ogoit după distrugeri. Livada
nu-i profanată de intruşi, culesul nu se poate
deturna, pătrund numai culegători
recunoscuţi după fraterna sclipire a ochilor.
Conduse-n coşuri de diamant, roadele-adorm,
în împăcare. Abia un fâşâit de frunze
vrâstează liniştea regală, să nu se strice rostul,
puterea despre care nu vorbim, la adăpost
în spaţiul de cutremur al recoltei.
Invidia zeilor
La ora dimineții, pretutindeni,
făpturile își iau dejunul,
scăldate-n fericire. Zei invizibili
atârnă printre nori, cu mâinile
goale, înnebuniți de-această
bucurie, de neatins pentru ei,
destinul lor e-o simplă pancartă,
le-acoperă chipul lozinci, stau
în balans pe un ghizd al abisului,
pizmași pe-orice cotarlă
ce-nhață din fugă un os de-aici
și de-acum, pe săturarea unui biet
flămând, în timp ce ei au
lustrul de paradă și nu cunosc
torentul desfătării, deschis
în ființa celor mici, neștiutori,
în alergare dedesubt,
beatifici în lumea lor umilă,
când solul, pojghiță iute dezlipită,
arată-n adâncime balsamul
mierii-n care stau cuprinși.