Enzo, un tînăr ghid turistic, ajuns din Rimini la Milano, este mulțumit de munca lui, mai ales că aici are ocazia să-și dezvolte pasiunea pentru spectacolul de operă. De fiecare dată, intrat în clădirea Operei milaneze, „Un balon de oxigen exploda în el, îl umfla, îi umplea pieptul, îi lărgea toracele… […] Departe de a se simți mic în căușul acestui spațiu vast, Enzo se dilata după proporțiile locului…“ (s.n.) Religia spectacolului liric, în care a fost inițiat de bunic, nu-și slăbește farmecul: „În doi ani, nimic nu alterase vraja; cu cît intra mai des în acest templu, cu atît urechea i se ascuțea și percepea mai bine vocile, chiar și în afara spectacolului, ca în dimineața aceea în care, cu cortina lăsată, cu fosa orchestrei goală, tăcerea foșnea de fantome.“ (s.n.) Fantomele idolatrizării, am putea spune. Într-o zi, vorbind unui grup de turiști despre gloriile operei și elogiind-o la modul absolut pe Maria Callas, este dojenit aspru de o bătrînă, care încearcă să-i răstoarne opiniile, afirmațiile lui fiind contestate neîncetat. Vehementă, în sala Operei Scala din Milano, „Bătrîna se ridicase, îmbrăcată într-un mantou care imita blana de leopard. Fremăta așa, cu nasul ridicat disprețuitor în vînt, cu tîmplele înroșite, cu ochii de un negru neliniștitor. Furia îi dădea o energie pe care nimeni nu ar fi bănuit-o la o persoană de acea vîrstă.“ (s.n.) Enzo, curios și impresionat, va afla puțin mai tîrziu că e vorba de Carlotta Berlumi, rivala Mariei Callas, între ele existînd o relație de respingere reciprocă totală. Neafectat de atitudinea femeii, Enzo e „extaziat ascultînd glasul juvenil ieșit din persoana aceea străveche“.
Toate cele prezentate mai sus sînt „fapte“ descrise în romanul Rivala de Eric-Emmanuel Schmitt (Humanitas Fiction, 2023/ 2024, trad. Doru Mareș). Romanul poate fi socotit un elogiu adus ilustrei soprane cu ocazia Centenarului nașterii, 2023. Discursul romanesc e elaborat în stilul simplu, succint al romancierului, dar poate și cu o anumită grabă determinată de evenimentul consacrat cîntăreței. Evocarea este făcută prin intermediul Carlottei Berlumi, care este o oglindă critică, intransigentă, a celei… evocate. Ambele interprete lirice se reflectă în oglinda sufletului lui Enzo, care „crește“, ia amploare, impresionat de prezența reală ca și de cea evocată, precum în sala de spectacol, după dimensiunile celor care devin subiecte ale interiorității sale. Admirația ghidului turistic pentru Carlotta este stîrnită și cultivată de bunicul acestuia, care a fost cîndva un apropiat al cîntăreței și care îi vorbește despre ea constant, admirativ. Oglinzile reflectă totuși imagini fără mare profunzime, personajele sînt mai mult schițate, mai ales personajul Mariei Callas. Reproșurile aduse de Carlotta rivalei sale nu prea depășesc informațiile furnizate de Wikipedia. Este însă interesant de observat cum Callas, cu o viață dramatică, devine mai mult un personaj-pretext care pune în evidență frămîntările și deziluziile cîntăreței italiene. Carlotta este un personaj pur fictiv, precum Enzo și ceilalți. Ficțiunea își arogă dreptul la preemțiune și se comportă ca atare. Ca să releve ce?
Dacă, prin prisma bunicului, „Opera […] încarnează pasiunea, sentimentele, excesul, patosul, nebunia furioasă“, este de văzut cum toate acestea sînt trăite de Carlotta la senectute, poate la/ spre finalul acesteia. Bătrîna care umblă cu nasul pe sus nu admite pocăința, trăiește patosul propriei pasiuni în vecinătatea nebuniei. Își duce viața artistică în paralel cu a Mariei Callas, care însă i-a stat mereu în cale, ba a împiedicat-o în mod direct – după propriile-i percepții – să ajungă la limita de sus a gloriei, de aceea îi scrutează activitatea cu ochi nemilos: „se povestește că, în timpul ariei Addio del passato din actul al treilea (la Traviata, n.n.), pentru acuta finală (piatră de încercare a sopranelor, n.n.), […] Maria Callas a riscat un sunet neplăcut, fiindcă vedea în acea acută un strigăt, suspinul unei muribunde, disperarea unei bolnave distruse de tuberculoză“, astfel încît poate să conchidă că „vocea îi era înspăimântătoare“. Carlotta nu admite laude la adresa rivalei sale.
Ajutată de băutură, Carlotta Berlumi își deapănă, implacabilă, povestea vieții… Cu o mamă moartă de cincizeci de ani, fără urmași, fără prieteni, într-o țară din care cîndva a fugit și unde s-a întors învinsă, agonizînd în poveștile de pe scenă – deoarece asta așteaptă publicul, sensibilizată de prezența unor tineri pompieri care o salvează dintr-un leșin, mărturisindu-se unui tînăr care îi devine, prin grija acordată, un fel de nepot, imaginea ei poate fi reflectată în oglinda unui alt personaj de operă: „Biata Madame Batterfly pîndește vasul care-i va aduce iubitul… Un bel dí… Într-o frumoasă zi, va veni… Nu a mai venit niciodată ziua aceea frumoasă. Toată viața am așteptat-o. Pînă-n ziua de azi, de patruzeci de ani, o tot aștept fără să mă mișc din loc. Într-o frumoasă zi, ce glumă! […] Ce javră de existență!“ O alungă pe Callas de pe scenă cu ajutorul privirii sale scrutătoare și disprețuitoare, apoi, la un moment dat, renunță la scenă pentru învățămînt, se mărită cu „Diego Gonzales, un mecanic auto nebun după ea, nici atrăgător, nici distins, dar cu bani și cu mari nevoi sexuale, ceea ce o liniștea pe Carlotta în privința vîrstei și capacității ei de seducție.“ Schimbă bărbații cît mai des, pentru a nu se lega sentimental de ei, dar și pentru a nu determina situații cînd aceștia – exces al imaginației proprii – ar putea fi seduși de rivală… Îi recunoaște adversarei reușita în „înscenarea“ morții, de care este preocupată și ea: „Lui Callas i-a reușit moartea. […] A cîntat mediocru, a trăit destul de prost, dar a murit cu perfecțiune“, la Paris, încarnînd eroina din La Traviata, „care exact acolo se dusese și ea. Pe urmă a dispărut de tînără, lovitură de maestru“! Diva a știut să-și construiască o legendă, cu care s-a confundat. A părăsit lumea absorbită în legendă, ceea ce Carlottei nu i-a reușit, fiind în căutarea unei formule remarcabile a morții: „Or am cântat bine, am trăit bine, acum trebuie să mor bine.“ Dar cum a trăit bine cu gîndul că nu este apreciată la înălțimea talentului său? Și cum se pregătește de moarte, întorcîndu-se nostalgică la locul unui succes trecător? Fără pocăință. Își sondează neputințele, care, evidențiate, exprimă și accentuează – supremă ironie – reușitele Mariei Callas: „Mie mi-a lipsit curajul, și asta e de tot plînsul: am îmbătrînit din lașitate. Acum e prea tîrziu“, cîtă vreme „Callas a părăsit lumea asta singură, inconsolabilă… Și asta a fost o intuiție (feminină?, n.n.) fabuloasă“.
Vorbind cu Enzo, uită adesea de prezența interlocutorului. E și acesta un semn de lașitate în fața provocărilor existenței? Se pierde în propriile iluzii. Desprinsă de lume. De propria identitate, în cele din urmă. Pierdută în uitarea lumii, hrănește o iluzie neștiută de nimeni, cu care Enzo se confruntă treptat. Dialogînd, „Uitase de Enzo, adresîndu-se ei înseși, abia catadicsind să articuleze cuvintele, reveria i se afunda în limburile memoriei.“ (s.n.) În ce (mai) consistă sinele ei? Trăiește agonia îndelungată a retragerii gloriei din viața ei. O vreme, „decăderea ei prin teatre prea puțin renumite, prin locuri obscure se transforma într-un soi de victorie“. Cînd, la un moment dat, încearcă să găsească niște înregistrări din tinerețe, într-un „magazin specializat în muzică adevărată, mai ales în belcanto“, constată că e uitată cu desăvîrșire, într-un mod care, într-un fel, imită condiția uitării sale, a disprețului său, a uitării sale de sine.
Întâlnirea cu Favrizio, bunicul lui Enzo, ne oferă una din paginile de forță narativă ale romancierului. Bătrîna cîntăreață nu-și recunoaște cavalerul din anii de succes. Spunem succes, căci gloria aparține Mariei Callas… Cei doi se întîlnesc la o cafenea. Chiar aici Carlotta fusese jignită de doctorul Grimaldi, care îi propusese să facă parte dintr-un juriu ce acorda Premiul Callas. Ce necunoaștere a valorii Carlottei, cînd numele ei nu desemnează un premiu! Carlotta nu-l recunoaște pe Favrizio. Dialogul este elocvent:
„– Favrizio, bietul de tine, ce-ai pățit?// – Nimic…// – Ba da! Erai înalt, bronzat, aveai plete negre care fluturau, erai…// – Am îmbătrînit, Carlotta.// – De ce?“.
Întrebarea este tăioasă. Starea celuilalt, asumată de acesta cu detașare, clatină oglinda iluziilor cîntăreței. Aceasta nu-i racordată (încă) la realitatea atroce. Refuză prezența fostului iubit: „Îmi mînjești memoria. […] În numele trecutului, fugi din ochii mei.“ Enzo este uluit de felul cum bătrînul este jignit, însă acesta pleacă grăbit, înțelegînd situația. Carlotta însă nu-și mai stăpînește nici firea, nici imaginația, situație probată într-o tulburătoare întîlnire a identităților:
„Cu viteza pe care i-o permitea trupul anchilozat de artroză, s-a repezit către ieșire. Se clătina sub imperiul emoției; cu toate acestea, cu puterea pe care i-o dădeau furia și voința, a reușit tîrîș-grăpiș să ajungă în spațiul luminos dintre două coloane.“ Aici se confruntă cu adevărul, regăsindu-și chipul în alternativa unei bătrâne care îi tăia calea: „Bătrîna uitată parcă din vremuri străvechi a încremenit în fața ei, acră, uitîndu-se lung la ea.“
A făcut un gest brusc, de îndepărtare, dar și cealaltă a făcut la fel, în același timp. Carlotta a realizat că „îngrozitoarea fosilă vopsită în culori țipătoare nu era decît reflectarea ei. // Și a leșinat, țipînd îngrozită“. (s.n.)
Am mers pe firul întîmplărilor pentru a urmări, succint, jocul oglinzilor în care se reflectă identitățile, dar și modul în care, în conștiință, bătrînețea este eludată, înfășurată în iluzii. Carlotta Berlumi înaintează pe calea existenței, în așteptarea trăirii, scuipînd mereu peste viața rivalei sale, dar trăirea deplină nu se mai întîmplă. Nu dobîndește înțelepciune, ci se ascunde mereu sub faldurile minciunii. O salvează arta, care nu îi este recunoscută la înălțimea așteptărilor ei? Tandrețea bunicului lui Enzo este respinsă categoric, iar Enzo le pierde pe cele două rivale în îndrăgirea sa fără reticențe și limite, în lumea fantomelor muzicale. Acesta se trezește doar cînd bunicul este umilit de respingerea bătrînei, dar e tîrziu. E prins în alianțele admirației, chiar a idolatriei cultivate de bunic. Alianțe care cunosc o sfîșiere dramatică.
Bătrînețea, aici, refuză să fie luată în evidență. Prin actul protagoniștilor acesteia sau prin condiția în sine a acestei perioade de viață? O vîrstă a retragerii, o continuă tăiere a comunicabilității, cînd nu există posibilitatea unui ceva de comunicat. Seniora Carlotta Berlumi trăiește în jungla exuberantă a propriilor iluzii. Este sugestivă pentru condiția ei atmosfera cafenelei în care se întîlnește cu Fabrizzio: „Exuberanta cafenea Beccari părea o grădină de iarnă, într-atît plantele verzi care se ridicau din ghivece, înmulțite de oglinzile de pe pereți, creau luxurianța unei jungle de seră.“ (s.n.) Cu toate succesele cunoscute pe scene secundare, își duce viața printr-un anotimp iernatic, poleit cu bogăția unei vegetații de seră, ferită – artificial – de realitatea nemiloasă. Ieșirea în frigul realității evidente o ucide, despărțită de coborîrea spre moarte sub semnul înțelepciunii senioriale. Țipă îngrozită, fără să aibă acces la durerea stăpînită. O asemenea durere este gestionată de artă/ muzică și este împărtășită de cei puțini, care îi înconjoară sicriul. Omagiu și ironie, se aude rugăciunea Florinei Tosca, aria Vissi d’arte, vissi d’amore, cîntată de Maria Callas…
Cîndva Carlotta Berlumi îi spunea lui Enzo: „Oamenii seamănă cu o lumînare care se lichefiază, iar ei se sting. Ideal ar fi să pleci dintr-odată, în public, sub luminile rampei, într-un loc prestigios. La Scala. De exemplu.“ (s.n.) În plină glorie? Dar te lasă inima să părăsești gloria? În lumina necruțătoare a oglinzii propriei percepții, lumînarea vieții Carlottei Berlumi se topește brusc, închizîndu-i viziunea asupra decrepitudinii, pe care nu o mai cunoaște, nu o mai recunoaște. Prudentă să nu fie înșelată de rivală, nu-și descoperă propria înșelăciune. Își închide singură accesul la vârsta autentică a senectuții.