La 1 martie 1925, cu 100 de ani în urmă, se năștea Solomon Marcus, personalitate complexă a culturii române. Dialogul de față a fost realizat cu câteva săptămâni înainte de moartea sa, din martie 2016. Este ultimul interviu pe care marele matematician și umanist l-a acordat unei publicații. Interviul a fost publicat în primăvara anului 2016; îl reluăm acum, la centenarul nașterii lui Solomon Marcus, în semn de reverență.
Cristian Pătrășconiu: Care e cea mai frumoasă descoperire, cea mai rotundă, mai (de)plină descoperire pe care aţi făcut-o despre timp?
Solomon Marcus: Îmi revendic iniţiativa de a pune alături diverse feluri de timp, după constatarea faptului că substantivul timp devine inteligibil numai după ce i se asociază un anumit atribut. De aici, printr-o simplă analiză comparativă, rezultă multe fapte revelatorii; de exemplu, faptul că fiinţa umană este predominant de natură logaritmică: tinde să reducă ritmurile naturii după legea logaritmică. În schimb, timpul computaţional este predominant exponenţial, de unde efortul de a înlocui algoritmii cu creştere exponenţială prin alţii, cu creştere mai înceată.
Spuneaţi, într-o splendidă conferinţă despre timp de acum câţiva ani, „să nu încercăm să definim timpul“. Dar ce anume trebuie spus despre timp?
Întreaga istorie arată că orice încercare de a defini timpul a eşuat şi era de aşteptat acest lucru, deoarece noi suntem în interiorul timpului şi nu avem cum să-l contemplăm. Ne rămâne calea indirectă a ocolişurilor de tot felul și totul depinde de bogăţia imaginaţiei noastre.
Ştiţi acum mai multe despre timp decât în urmă cu, să zicem, 10 ani ori 20 de ani? Ştim, de fapt, mai multe despre timp pe măsură ce timpul nostru trece? Şi, dacă da, în ce fel, fundamental, ştim mai multe?
Neputându-l considera în sine, căutăm să-l punem în relaţie, de exemplu, cu spaţiul, cu energia etc. şi, din acest punct de vedere, aflăm mereu lucruri noi din ştiinţă, din artă, din inginerii; l-am pus în relaţie cu psihicul uman, cu socialul etc. Aici e un paradox al cunoaşterii umane, faptul că două entităţi care, luate separat, nu ni se dezvăluie, pot fi puse în relaţii perfect inteligibile.
Ce fel de timp este acela pe care îl investiţi / îl alocaţi reflecţiei despre timp ori scrisului despre timp?
E o combinaţie de timp psiho logic şi de timp lingvistic, e un timp marcat de autoreferinţă, o situaţie de care din secolul al xx-lea nu mai scăpăm, ca rezultat al circularităţii subiectului cu obiectul; nu mai e ca în ştiinţa galileo-newtoniană, în care funcţiona presu poziţia unei separaţii a subiectului investigator faţă de obiectul investigat, primul neavând o influenţă semnifi cativă asupra celui de-al doilea.
Aţi scris o carte – eu o consider o minunăţie, m-a ajutat să fac faţă multor provocări intelectuale şi vă mul ţumesc pentru ea – despre Timp. De ce v-aţi dus către această temă, ce resorturi v-au împins spre această temă şi spre această – multietajată, pluri discipli nară – abordare? Şi, dacă se poate spune: ce anume, intim, direct, personal v-a determinat să ne oferiţi această carte?
Mă apropiam de vârsta de 60 de ani şi începea să mă obsedeze acea reprezentare liniară a vieţii, în care, pe măsură ce înaintezi în vârstă, eşti tot mai terorizat de sfârşitul tot mai apropiat. Simţeam în mine un flux vital a cărui intensitate venea în contradicţie cu scenariul pe care tocmai l-am evocat. Şi aşa, ca o sfidare a prejudecăţilor, a început reflecţia sistematică asupra timpului, ritmată de rubrica mea săptămânală din revista „Viaţa studenţească“, unde cartea a apărut înainte de a lua forma unui volum la Editura Albatros, în anul 1985. Dar, peste vreo 25 de ani, o nouă ediţie a acestei cărţi, la Editura Paralela 45, avea un număr dublu de pagini.
Nu e dezarmant să reflectăm despre timp?
Reflecţia despre timp, pentru a nu se bloca în tautologie, trebuie mereu să caute relaţia, nu timpul ca lucru în sine. Izolate, fragmentate, lucrurile nu ni se dezvăluie în profunzime. Interacţia cu restul este decisivă.
Care sunt, din unghiul dumneavoastră de vedere, cele mai puternice şi cele mai adecvate cuvinte – fie ele verbe, adjective, substantive – care pot fi corelate cu substantivul „timp“ şi cu derivatele sale?
Mă gândesc la substantive ca mişcare, schimbare, proces, la adjective calificative ca fizic, cronologic, subiectiv, lingvistic, computaţional, la verbe ca a trece, a curge, a se transforma.
Ce putem ascunde de timp, în faţa timpului? Putem, de fapt, să ascundem ceva?
Vă răspund ca Marin Sorescu, la sfârşitul poeziei Am legat…: „Nu te mai ascunde,// Mi-au spus toate lucrurile/ Şi toate sentimentele/ Pe care am încercat/ Să le leg la ochi“. Nimic nu-i putem ascunde timpului.
Dacă nu-l putem defini, putem măcar să numim timpul?
Nu-l putem numi, decât indirect, prin metafore, alegorii, relaţii de contiguitate, tot aşa cum nu putem privi Soarele, decât indirect. Timpul e ca Divinitatea, nu suportă decât abordări indirecte.
Cum ne putem apăra de timp? Sau, în absolut – ca să formulez aşa – e perfect inutil să te aperi de timp?
Din încercarea de a se apăra de scurgerea timpului s-a inventat metafora uciderii timpului; să te dedai celor mai anodine activităţi care dau un sens distracţiei celei mai vulgare; sau să-ţi strigi, ca poetul Lamartine, disperarea neputinţei de a-l opri din curgerea sa.
Cum putem vedea timpul? Mai exact: care este, din perspectiva dumneavoastră, cea mai adecvată imagine prin care ne putem reprezenta timpul? Cum putem vedea timpul, la propriu, în cel mai concret şi mai complex mod?
Nevoia de a vedea timpul s-a concretizat, de-a lungul istoriei, prin natura preponderent vizuală a metaforelor timpului: timpul-săgeată, timpul-zbor, timpul-apă curgătoare ş.a.m.d. În mecanică, timpul este parametrul t, reprezentat printr-un punct pe axa absciselor. Preocuparea de a face muzica vizibilă a fost constantă de-a lungul secolelor.
Time is money. Formula aceasta are sensul ei, dar e – în raport cu ideea de timp – mult prea restrictivă. Ce fel de monedă este timpul?
Metafora banilor este justificată prin faptul că foarte multe activităţi sunt remunerate după durata lor de desfăşurare. A pierde timpul înseamnă, în multe privinţe, a pierde bani.
Altcândva, unui alt public, acum câţiva ani, aţi spus fraze minunate despre farmecul timpului, în ce constă acest farmec, cum e înţelept să gândim despre timp. Astăzi, ce aţi spune – în ce constă farmecul timpului, farmecul trecerii (cum spuneaţi foarte bine – „trecerea timpului“ o formulă care dublează)?
Astăzi le spun tinerilor că marele pariu al vieţii este să nu lăsăm timpul să vină peste noi, ci să încercăm să-l stăpânim; să nu fim sclavii timpului, ci stăpânii lui. Pentru a fi realişti, vom spune că sunt situaţii în care în mod inevitabil timpul vine peste noi, iar cuvântul tsunami, pe care toţi l-am învăţat, nu demult timp, este tipic în această privinţă Problema este ca în ansamblul vieţii noastre să prevaleze situaţiile în care stăpânim timpul…
Există un farmec al timpului de context şi un altul, valabil oricând?
Farmecul timpului îl recunoaştem după puterea pe care o dobândim uneori de a transforma visul în realitate. Dar se întâmplă că farmecul unor clipe de viaţă apare nu atunci când acestea sunt trăite, ci mult după, deci atunci când ne amintim de ele. Farmecul este o trăsătură distinctivă a memoriei umane.
Pentru dumneavoastră, ce în seamnă „timp privilegiat“?
Timpul privilegiat nu este unul care ne vizitează, ci unul care se naşte în noi prin trăire personală intensă, prin nevoia de a ne afirma cu propriile noastre resurse de inteligenţă şi de imaginaţie.
Aţi pleda cauza unei educaţii intensive – în liceu, în universitate – despre Timp? Dincolo de ceea ce acum se înţelege prin managementul timpului. Dincolo chiar şi de diversele abordări de sociologie a timpului?
Să întreţii la tineri o stare de prospeţime care să-i ţină departe de plictiseală, care să le dea în permanenţă o motivaţie a eforturilor ce li se cer, iată educaţia unui management optim al timpului.
Ce trebuie să facem pentru a ieşi din „timpul liniar“ şi pentru a trăi „timpul circular“? Ce e acest timp circular şi cum şi când simţim că îl trăim?
Circularitatea, autoreferinţa nu mai sunt vicioase, cum păreau odată; ele sunt în natura intimă a lucrurilor. Din păcate, şcoala e dominată de liniaritate. Trebuie un antrenament şi aici. Filosofia extrem-orientală ne este un bun ghid în această privinţă.
„Trăieşte-ţi clipa!“ Se poate aşa ceva sau formula indică o direcţie, o aspiraţie niciodată de atins?
Să descoperi farmecul celor mai simple acte ale vieţii, faptul de a respira, de a privi cerul, copiii şi animalele, şi toate acestea să te umple de bucurie, să poţi spune: Chiar numai pentru atât merită să trăieşti!…
