La sfârșitul anului trecut au apărut, la Editura Polirom, primele două volume dintr-o serie de autor consacrată lui Ion D. Sîrbu – eveniment întâmpinat cu entuziasm în mediul online, fără a fi însă semnalat cum s-ar fi cuvenit și în presa noastră culturală. E vorba despre un proiect editorial de anvergură, menit a recupera integral opera scriitorului (atât beletristica propriu-zisă – proza scurtă, romanele, dramaturgia –, cât și scrierile confesive și publicistica), fiecare volum beneficiind de un aparat critic consistent, cu o notă asupra ediției, o notă biobibliografică, note și referințe critice, plus numeroase documente de arhivă (fotografii, fotocopii sau transcrierea unor mărturisiri înregistrate pe magnetofon – audibile în premieră prin accesarea unui cod QR). Îi revine lui Toma Velici, devotatul editor al acestor cărți, meritul de a fi pus în premieră în circulație texte inedite ale autorului (nuvela de debut, Duminecă, plus alte câteva – Colonie, Nesomn), precum și numeroase informații culese din biblioteci și arhive, de maxim interes fiind și reconstituirea formei originare și a genezei textelor, a laboratorului de creație, istoria complicată a editării în comunism (cu reproducerea rapoartelor emise de cenzură), dar și contextualizările minuțioase și dosarul receptării operelor vizate. În toate amănuntele, avem de a face cu o ediție științifică în toată puterea cuvântului, care satisface și pretențiile bibliofilului prin eleganța discretă, lipsită de ostentație, a formei (formatul literei, copertele șcl.).
Descoperită la începutul anilor ’90 ca o revelație a literaturii „de sertar“, opera marelui prozator a fost editată și reeditată în general în condiții meschine, pe hârtie de proastă calitate (păstrez un astfel de exemplar din Jurnalul unui jurnalist fără jurnal de la Editura „Scrisul Românesc“, din 1991) sau la edituri de provincie, lipsite de un serviciu eficient de distribuție și de promovare. La Humanitas s-a reeditat totuși, în 2006, volumul de proză scurtă Șoarecele B și alte povestiri, dar fără niciun text lămuritor de escortă și fără ca editura să se arate interesată și de celelalte scrieri ale lui Sîrbu, iar la Fundația Națională pentru Știință și Artă s-au tipărit, în colecția de „Opere Fundamentale“, coordonată de Eugen Simion, numai jurnalele și corespondența (ediție îngrijită cu un desăvârșit profesionalism tot de Toma Velici) – opțiunea criticului fiind justificată de opinia potrivit căreia autorul intră în canonul estetic al literaturii române prin textele sale autobiografice, superioare valoric în raport cu beletristica propriu-zisă. Recuperarea aceasta fragmentară, impusă de înguste criterii estetizante, se cuvine totuși abandonată în favoarea unei reevaluări integrale a operei scriitorului, unul dintre marii creatori de stil din literatura noastră, care prin conduita sa etică exemplară a devenit una dintre figurile emblematice ale rezistenței anticomuniste, alături de N. Steinhardt și Paul Goma.
Povestirile din volumul Lampa, de pildă, primul din seria anunțată, reprezintă un segment aparte din creația lui Ion D. Sîrbu, pentru simplul motiv că miza acestor narațiuni (una sociologică, etnografică/ antropologică) e de a surprinde coordonatele fundamentale ale unui spațiu geografic și psiho-mentalitar specific comunităților minerești. Propunându-și să scrie o literatură „intensivă“, după cum mărturisea undeva, care „să fure ceva din problemele filosofiei“ și să placă atât lui Blaga, magistrul spiritual evocat cu pietate în confesiunile de senectute, cât și tatălui său, miner sindicalist din Valea Jiului, Ion D. Sîrbu a experimentat mai multe registre tematice și stilistice, în tentativa de a elabora creații structurate pe mai multe niveluri de sens, capabile să satisfacă deopotrivă sensibilitatea cititorului naiv, deprins să înțeleagă literatura ca oglindă a vieții, și gustul pentru speculația intelectuală, împărtășit de colegii din Cercul de la Sibiu. Așa se face că literatura aceasta nu-și trage sevele exclusiv din reflecția livresc-eseistică sau din filonul satiric/ comic, prețuit în genere de exegeți, ci și din acela evocator-nostalgic, cu rădăcini autobiografice, în care scriitorul a dat curs unei înclinații la fel de puternice către duioșie și compasiune – semn al delicateții sufletești terapeutic camuflate de masca bufonului (îi plăcea să se recomande drept „bufonul lui Blaga“). De aceea a scris Sîrbu nu doar literatură satirică, ci și două fermecătoare romane „pentru copii“ – De ce plânge mama? (1973) și Dansul Ursului (1988) –, pline de subtile aluzii intertextuale și de baroce virtuozități stilistico-expresive, care consună atât cu povestirile din Lampa, cât și cu cele din ciclul Colonie, inclus în finalul celuilalt volum de proză scurtă, Șoarecele B.
Deși mai puțin cunoscute și comentate, fiind în genere subapreciate, romanul Lupul și Catedrala (ambițioasă scriere-palimpsest, îmbinând registrul simbolic-mitic-alegoric, specific realismului magic, cu cel eseistico-reflexiv și politic, retruvabil preponderent în scrierile confesive) sau dramele scriitorului (Pragul Albastru, Frunze care ard, Iarna Lupului Cenușiu sau Arca Bunei Speranțe) sunt stimulate de același imbold de sorginte blagiană al ilustrării spiritualității autohtone prin problematizarea raporturilor dintre mit și istorie – I. Negoițescu reproșând colegului său din Cerc dezertarea de la programul estetic „euphorionist“, care prescria delimitarea de pășunism și de ideile teoretizate de marele filosof în Spațiul mioritic (refugiul în mit și atemporalitate), resuscitate din motive ideologice în epoca de glorie a protocronismului și a comunismului naționalist. Mai apreciate pentru subversivitatea lor, „comediile-eseu“ din volumul Bieții comedianți (1985) s-ar face ecoul intenției mărturisite a scriitorului de a da o replică lui Caragiale printr-un tip de umor ardelenesc, ancorat în mentalitatea mittel-europeană și într-un substrat etic și livresc, la antipodul versatilității cinice și a „miticismului“ ca filosofie de viață. Importantă nu e, în cazul de față, reușita estetică, ci afirmarea tranșantă a unei inadecvări morale față de balcanism, resuscitat într-o manieră stilistică extrem de originală, din păcate intraductibilă, în romanul testamentar Adio, Europa! – scriere remarcabilă, considerată (et pour cause!) una dintre cele mai interesante distopii din literatura universală.
A-l prețui totuși pe Ion D. Sîrbu numai pentru scrierile sale postume, de natură confesivă, și acestea citite într-o limitativă grilă estetică sau ideologică, înseamnă a ignora complexitatea unei opere exemplare și pentru relevanța ei documentară („Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris, ci despre ce nu s-a mai scris“, spunea el), prin care putem reconstitui parcursul nostru istoric, din perioada interbelică și tragedia celui de Al Doilea Război Mondial, trecând apoi prin obsedantele decenii de după aceea, până la finele comunismului. Construindu-se pe sine ca „personaj“ al propriei literaturi, una în care ficțiunea se amestecă inextricabil cu autobiografia, Desiderius-Candid se vede însă nevoit să constate concurența neloială pe care i-ar fi făcut-o „un oarecare Petrini“, cunoscutul protagonist al ultimului roman scris de Marin Preda, copiindu-i fără sfială destinul: „Iată caricatura unui Candid valah, ea poate fi imaginată la Mogoșoaia, și fără nicio greutate, seamănă leit cu viața mea. E atât de banală existența pe care am dus-o, încât chiar și Literatura mi-a luat-o înainte. Înainte de a o povesti cuiva, am fost deja inventat.“ Deloc însă banală, ci eroică, existența lui Ion D. Sîrbu a fost considerată de Valeriu Cristea „probabil cea mai dramatică viață a unui scriitor român din ultima jumătate de veac, pe măsura celui mai puternic caracter cu care se poate mândri breasla noastră literară“. Viața nu poate fi separată de operă, pentru că – tot Sîrbu (unul din cei mai mari moraliști din literatura noastră – dovadă predilecția sa pentru formulările aforistic-sentențioase) zice, inspirat: „Nu poți admira frumusețea perlei, ignorând suferința scoicii ce a lăcrimat-o.“
Trimis pe front în linia întâi pentru convingerile sale politice, de om „de stânga“ („Puterea e întotdeauna de dreapta“, notează el în jurnal), scriitorul avea să fie răsplătit de comuniști cu ani grei de pușcărie și marginalizare, fiind dat afară din universitate, pentru a-și câștiga ulterior pâinea ca vagonetar în mina străbunilor săi din Petrila, apoi ca secretar literar cu domiciliu forțat la Craiova-Isarlâk, sfârșindu-și zilele cu puțin timp înainte de Revoluția din decembrie 1989. Urmărit de o vastă rețea de informatori (vezi amănunțita reconstituire istoriografică a Clarei Mareș din volumul Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securității), Sîrbu este izolat de „agenții auriculari“, cum îi numește într-un loc, ca „element dușmănos“ pentru vina de a fi refuzat să colaboreze cu „organele“ și de a-și pune semnătura pe un volum omagial – fapt ce-l determină să noteze: „Înainte de a muri, voi declara oftând: «Ferice mie, mor fără să-l fi aplaudat!»“. Copleșit de singurătate (era o fire expansivă și avea un adevărat cult pentru prietenie), corespondează intens cu amicii săi, mai ales în ultimul deceniu de viață, iar scrisorile acestea, editate postum, au revelat cititorilor un veritabil talent (s-a vorbit chiar de „geniu“) epistolar. Iar în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, redactat în aceeași perioadă (subintitulat „roman politic“), izbutește performanța uimitoare de a realiza o scriere-unicat, comparabilă poate doar cu Jurnalul fericirii, în care instituie un dialog polifonic cu personaje din întreaga sa operă, dar și cu autori și scrieri din diferite epoci și spații culturale, într-o formulă discursivă împrumutată genului eseistic și epistolar, de mare rafinament stilistic și de scânteietoare pregnanță reflexiv-intelectuală. Deschis așadar către pluralitatea punctelor de vedere și însuflețit de un spirit ludic și histrionic care dezumflă, critică, relativizează, înăbușind astfel din fașă orice formă de fanatism și de utopie, scrisul lui Sîrbu oferă cititorului de ieri și de azi spectacolul unei inteligențe vii și neobosite, menite a-l vindeca de lenea de a gândi.
Iată suficiente motive pentru a saluta încă o dată admirabila inițiativă a Poliromului, care justifică memorabilele cuvinte rostite odinioară de Monica Lovinescu, și anume că „[…] odată cu lectura operei lui Ion D. Sîrbu, poate începe operațiunea de re-alcătuire a poporului român“. Motive de speranță există, în pofida vremurilor tulburi pe care am ajuns să le trăim, dintr-o bizară amnezie istorică.