În 1985 Mircea Cărtărescu publica la Cartea Românească un volum de poezii intitulat Totul, al treilea volum de autor în ordine cronologică, iar peste 15 ani, în care volumele de poezie s-au adunat, un altul care închidea în mod simbolic operea poetică, un volum-antologie intitulat Nimic. Poeme (1988-1992). În fapt, Mircea Cărtărescu a mai publicat unul în 2020, Nu striga niciodată ajutor, tot la Editura Humanitas, dar în 2010, cumva, Cărtărescu, probabil, simțea că drumul său ca poet a luat sfârșit, în prim-plan se afla deja romancierul. Totul și Nimic nu sunt simple acolade ale unei opere poetice considerabile, care a schimbat fața poeziei împreună cu cei care au presărat aerul cu diamante în anii ’80, generația optzecistă, ci schimbând conjuncția „și” cu „sau”, Totul sau Nimic constituie o profesiune de credință care prezidează miza întregii literaturi a lui Mircea Cărtărescu, încorporând deopotrivă opera și viața în același organism, în același corp, în aceeași existență cu un termen forjat chiar de scriitor. „N-am scris niciodată literatură ca să public cărți, ci ca să trăiesc în ele.” Ca și devizele de pe armoariile medievale, „totul sau nimic” ar putea reprezenta acest puternic aliaj ființial, destinal, pentru care dictonul nomen est omen (numele este un destin) se potrivește. Destinul lui Mircea Cărtărescu poartă în el sunetele cărții, adică universul căruia i se dedică, pe care-l locuiește așa cum numele satului natal blagian îl purta pe al lacrimei, cu alte cuvinte, lirismul revendicat ulterior de marele poet. Mircea Cărtărescu a mizat totul pe literatură într-un pariu existențial de amplitudinea și intensitatea lui Totul sau Nimic, de aceea poate ficționaliza în Solenoid și nu numai acolo și posibilitatea ratării, un alt destin în care este nimic, în care opera sa rămâne în anonimat. Sau în Ruletistul poate proiecta succesul lumesc al scriitorului și al operei care devoalează discret reversul eșecului și speranța de a supraviețui măcar, și într-un rol secundar, în cartea cuiva, a unui deus otiosus care scrie viețile tuturor. Livrescul este o a doua natură a scriitorului, dar nu în sensul unui estetism revedicat printr-o écriture artiste, deși această stilistică rafinată constituie una dintre trăsăturile prozei lui Mircea Cărtărescu lucrată în filigran, ci într-un sens existențial, similar aspirației lui Borges de a trăi într-o bibliotecă la propriu, dar mai ales la figurat, în „biblioteca lumii”, cum o numește William Marx. Despre Borges se spunea că poate să facă literatură și dintr-o carte de telefoane, și cred același lucru și despre Mircea Cărtărescu că tot ce atinge (se) poate transforma în literatură. Mircea Cărtărescu locuiește în cărțile sale, este sage citoyen al bibliotecii lumii.
În numărul 153 din 2003 al revistei „Observator cultural“, Mircea Cărtărescu publica un eseu remarcabil, Europa are forma creierului meu, pentru mine comparabil cu cel al lui Milan Kundera, Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale, publicat în 1983 în revista „Débat“. Fix 20 de ani despart aceste două texte fundamentale pentru înțelegere nu doar a ceea ce înseamnă Europa pentru scriitori care provin din Centrul și Sud-Estul ei, cât mai ales dintr-o altă istorie a ei. O istorie în care totalitarismul comunist a generat o altă experiență nu mai puțin cutremurătoare decât cea a Holocaustului, o istorie prin care locuitorii Europei de Est sunt despărțiți de Europa de Vest, căreia i-au aparținut printr-o comunitate de destin. Mai mult ca niciodată suntem din nou în situația de a reflecta asupra europeității – am încetat vreodată s-o facem? – și a gesturilor ei fondatoare de cultură și civilizație, iar unul dintre aceste gesturi este literatura ei.
Literatura lui Mircea Cărtărescu conciliază două tradiții prezente în orice cultură, propria tradiție literară, propria literatură și celelalte tradiții, literaturi cu care a intrat în contact, dar situate într-un dramatic raport ierarhic pentru culturile așa-zis „mici”, a unor țări îndepărtate despre care știm prea puțin, ca să-l parafrazez pe ministrul Chamberlain al Marii Britanii când ceda Cehoslovacia Germaniei naziste, așa cum Trump cedează astăzi Ucraina Rusiei imperialiste. Cultura română și literatura ei sunt altoiul crescut în prima ei modernitate din trunchiul marii culturi europene pe care a îmbogățit-o considerabil, cu un Tristan Tzara, Emil Cioran, Mircea Eliade, Benjamin Fundaoianu, Paul Celan, Eugen Ionescu. Dada, poate cea mai populară mișcare avangardistă, și teatrul absurdului își au rădăcinile în solul culturii românești care nu a putut susține un rod atât de bogat. Mircea Cărtărescu se înscrie în această serie prestigioasă, devine un ambasador al literaturii române, vorbește în numele ei prin literatura sa, despre posibilitățile ei, despre creativitatea ei, despre frumusețea și expresivitatea limbii române și potențialul de care dispune, despre „lumea vieții”, cum o numea Husserl, din perspectiva acestei istorii particulare care-l definește pe „balcanic” aflat la porțile Orientului unde totul este mai lejer și mai atroce. Mircea Cărtărescu se adresează deopotrivă tradiției și specificului literaturii române și tradițiilor literaturii occidentale, subliniind deopotrivă înrudirile, influențele, relația simbiotică în care acestea se află, dar și ceva ce ne aparține, o singularitate, sunetul inefabil al unei literaturi care își are propriul organ, propria simțire și proiectează propria viziune despre lume. Când se adresează propriei tradiții literare românești, Mircea Cărtărescu recuperează Totul, o face în Postmodernismul românesc, întâmplător sau nu, cel mai important studiu românesc despre postmodernism, și singurul de o asemenea anvergură, dar remarcabil o realizează în Levantul, reproiectând poemul „eroi-comico-satiric” al lui Ion Budai-Deleanu, Țiganiada într-o livrescă epopee eroi-comico-satirică și postmodernă, o adevărată comedie a literaturii cum numai Mircea Horia Simionescu a mai reușit în literatura română – reperul exemplar este recuperabil din Ulise al lui Joyce –, în care se aud toate sunetele ei, orchestrate atât de subtil. Însă înrădăcinarea în tradiția propriei literaturi, în miezul ei simbolic, o reprezintă afinitatea cu poezia, literatura eminesciană (lui Eminescu, de altfel, îi consacră și un studiu de un mare rafinament hermeneutic, Visul chimeric), cu cea mai înaltă treaptă a romantismului, romantismul „plutonic”, cum îl numea Ion Negoițescu sau „înalt”, cum îi spunea Virgi Nemoianu. Ceea ce recuperează de acolo și duce mai departe este, în primul rând, exploatarea resurselor de expresivitate ale limbii române devenite limbă literară, apoi vizionarismul, imaginarul, capacitatea de a inventa lumi, o expresie a transcendenței prin și în literatură, altfel spus, capacitatea de transfigurare a limbajului pe care Eminescu a revelat-o prima oară în literatura română.
Opera lui Mircea Cărtărescu înglobează ambele emisfere ale unei literaturi, dificil de conciliat, poezia şi proza, aflate într-o simbioză, în deplină armonie: poezia sa se încarcă de prozaic manevrat ludic, rămânând poezie, iar proza se încarcă de poetic la confiniile cu un imaginar debordant, rămânând proză. Ambele sunt realizate la dimensiunea marii literaturi, recuperând subtil în registrul unor dramatizări poetice precum Levantul şi ideea de teatru, un teatru în forma versificată a dramei din secolul XIX, dar în care se aud vocile tuturor scriitorilor de-a lungul timpului cu timbrul lor inconfundabil. Dar Mircea Cărtărescu se adresează și celeilalte tradiții sau mai precis tradițiilor pe care le evidențiază literatura europeană. Prin literatura sa, Mircea Cărtărescu valorifică tradiția marii literaturi romantice europene (Hugo, Novalis, Hoffmann, Chamisso, Byron, Shelley) ș.a., dar mai ales pe cea eminesciană. Prin poezia sa conectează literatura română la poeții generației beat și marea poezie americană cu Allen Ginsberg, Gregory Corso, Lawrence Ferlinghetti ș.a. În romanele sale, asimilează principiile prozei postmoderne anglo-americane, dar în intimitatea lor simțim, mai degrabă, respirând marea tradiție a prozei sud-americane, a realismului magic. Prin experiența unei istorii metabolizate romanesc, istorie care amestecă derizoriul cu oroarea, Mircea Cărtărescu spune povestea unui om din Est și aparține unei familii de prozatori din zona pe care Milan Kundera o numea a „contextului median”, familie din care fac parte și Péter Esterházy, Ismail Kadare, Olga Tokarczuk, Georgi Gospodinov și alții. Literatura lui Mircea Cărtărescu reprezintă conexiunea, spațiul de comunicare și transfer, între ceea ce are mai valoros și semnificativ literatura națională și marea literatură europeană. De la avangardă încoace, Mircea Cărtărescu a reușit prin literatura sa să creeze cea mai mare deschidere pentru literatura română în cadrul marii literaturi europene, îndepărtând etichetele identitare de registru minor în care ea a fost receptată ca exotică, de pitoresc balcanico-oriental, cu un mizerabilism al periferiilor specific tiermondurilor de oriunde, etnografic interesantă, populară, dar fără acces la marile teme.
În ceea ce privește arta romanului, Mircea Cărtărescu este arhitectul laborios și vizionar al unui roman total. Orbitor cu cele trei părți ale sale constituie un astfel de roman care tinde să încorporeze Totul transformând/transfigurând realul/istoria/corpul în metafizic și imaginar, ilustrând poate ca nimeni altul puterea de care literatura dispune într-o lume care se îndepărtează tot mai mult de forma de cunoaștere pe care ea o vehiculează și care revendică umanitatea în integralitatea ei. Mircea Cărtărescu, am mai spus-o și în altă parte, este singurul autor al generaţiei sale care face sistem, care regândește literatura română prin intermediul operei sale, căreia îi face loc în opera sa astfel încât, de la un punct încolo, ea are forma creierului său.