Cartea lui Ștefan Mitroi Noi povești ale cerului și pământului este una specială. Ea o continuă pe cea apărută în 2021, Poveștile cerului, poveștile pământului, și reînvie lumea satului de altădată, văzută din perspectiva copilăriei, când „Era duminică. Orice zi ar fi fost în calendar. Și era primăvară. În orice anotimp ne-am fi aflat.“ (Atunci când se bărbierea bunicul). Sunt reunite, având o mare încărcătură afectivă, texte de diferite valori, narative, lirice, memorialistice, alegorice, reflexive, exprimând nostalgia, emoția căutării (și a regăsirii) timpului pierdut, descoperirea propriei identități, magia jocului și a fanteziei, dorul față de casa de pământ și față de casa din cer.
Eternitatea satului, pe care o definește Blaga, este, de această dată, una trecătoare, alcătuită din zile și anotimpuri, luată mereu de la capăt, purtată pe drumuri prăfuite, neputincioasă la început/ la sfârșit, presărată cu mulți oameni (mama, tatăl, moașa Anghilina, tataie Gheorghe, mamaia Niculina, dogarul Catriș Buzatu – care era cam într-o doagă, doamna învățătoare Bălțatu, fotograful satului, nea Opriș, Mitică al lui Nae…) care, după ce își oferă dragostea, bunătatea, se retrag într-o altă lume, nemaivăzută. Ne aflăm pe terenul realismului magic, al mitificării spațiului ancestral, în care viața are dimensiunile supranaturale văzute de imaginația unui copil, dar și în sfera speculației livrești, cu evocarea lui Marin Preda, cu imaginea lui Macedonski velocipedist, cu deplasarea cu diligența a lui Cuza, de la București la Iași, cu deplasarea lui Marin Sorescu, din Bulzești la Craiova, în Carul Mare, cu date documentare pe urmele lui Eminescu, la Viena și la Alexandria, cu admirație pentru iubirea nestrămutată a Doamnei Elena pentru soțul ei, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu ultima amintire despre Ilderim, nepotul lui Liviu Rebreanu.
Scriitorul realizează ieșiri-intrări în interiorul personajelor, al lucrurilor, multiplicându-le ca între oglinzi paralele. Copilul are o reprezentare animistă, spiritualizată, realitatea este vie, într-o continuă schimbare, bazată uneori pe o logică inversată, putând ieși din cărți, trecând pe neașteptate din concret în ficțiune, în vis, în închipuire, oamenii vorbesc cu Dumnezeu, cu lucrurile, cu animalele, cu păsările, sufletele zburdă ca mieii, casele satului sunt ticsite cu sentimente. Amintirea duioasă a mamei, ființă devotată familiei, plină de lumină și de bunătate, stă mereu în centrul cărții. Timpul este reversibil, poate îmbătrâni, poate întineri, duce războaie „de țesut cimitire“ (Între linii). Oameni nu mor, ci pleacă în cer: „Ei numai se prefac că mor. De fapt, se duc pe la rude.“ (Mersul la rude). Nu lipsesc aspecte etnografice legate de satul teleormănean, muncile specifice, obiceiuri, credințe, nume și porecle, mentalități, psihologie.
Sunt folosite diverse mijloace de convingere estetică, metonimia, alegoria, vorbirea metaforică, precum incontestabila constatare că în lume se petrece o suavă contaminare cu miresme, cu lumină, cu gânduri, sau că între pământ și cer au loc manevre de comunicare firești: „Ne cățăram în copaci ca să culegem cântece. Duminica ne dădeam cu parfumul lor. Ne miroseau gândurile a cântec de cuc sau de mierlă toată săptămâna.“ (Crânguri de salcâmi), „Printre puținele rude pe care le are cerul pe pământ se numără și drumul ce trece prin marginea satului meu, pierzându-se apoi în depărtarea verde a câmpului, până dincolo de orizont. […] Nicăieri nu-i poate fi atât de bine sufletului ca pe drumul acesta ce leagă cerul de pământ, satul de gârla din vale, primăvara de vară și lumina de întuneric.“ (Drum în câmpie), „Era o portiță spre cer chiar deasupra patului în care dormeam. Îi ziceam icoană.“ (Portiță spre cer).
Plasticitatea limbajului, bogăția imaginilor, a ideilor, a stilului, fantezia nelimitată, insolită, îl apropie de maeștrii din sud ai povestirii, Panait Istrati, Fănuș Neagu, Ștefan Bănulescu, deosebindu-se de aceștia printr-o perspectivă ingenuă de descoperire a lumii, creând-o (prin ochii copilului, care este centrul cunoașterii), precum și printr-un preaplin al încărcăturii afective. Recunoaștem înrudiri și cu universul fantastic al picturilor lui Ștefan Câlția (ființe imateriale, levitația, cerul, concordia dintre om și mediul său, simbolismul omniprezent), cu Sorin Ilfoveanu (căderea/ ieșirea din materie, atmosfera hieratică, amestecul de sacru și de profan în societatea rurală, travaliul ontologic, ieșirea din sine a lumii), cu amprenta creștină a lui Paul Gherasim (viziuni, prezența îngerilor, folosirea estompei, pentru a separa transcendentul de imanent, lăuntricul de exterioritate).
Cartea este însă, în toate privințele, prin franchețe, prin valorile literare, morale pe care le asumă, prin seninătate și generozitate, prin încărcătura spirituală, prin umorul cumpătat, și un adevărat îndrumar al preceptelor existențiale: altruism, dragoste, buna viețuire, bucuria de a fi om, dorul de trecut, de viitor: „Acum e abia începutul zilei. Totuna cu începutul lumii. Doamne, ce miros de prospețime în toate!“ (Dor de oameni). O carte bogată în sentimente, în imaginarea unei lumi a plinătății, a sărbătorii existenței, a dăruirii, a trăirii în esență: „Când ești învins de dragoste, înfrângerea e mai dulce decât o victorie.“ (Bucuria unei înfrângeri). În fond, acest roman, această autobiografie en miettes dezvăluie adâncimi sufletești ale scriitorului Ștefan Mitroi, care este un regizor și un scenarist epic perfect, folosindu-se magistral de toate mijloacele unui veritabil poet.