Revoluţionarul este, în imaginarul occidental, moştenitorul lui 1789 şi al promisiunilor sale. De la Babeuf la Comuna din Paris, trecând prin carbonari şi Blanqui, un repertoriu de gesturi şi de emoţii ajunge să definească această stirpe de oameni, în perpetuu conflict cu universul ordinii şi al stabilităţii „reacţionare“. Exilul, izolarea, reflexivitatea şi violenţa ascetică sunt trăsăturile acestui tip antropologic ce se dedică unei singure cauze, aceea a raţiunii. Fraternitatea seculară a revoluţionarilor este semnul modernităţii seduse de utopie şi de promisiunile ei.
Rusia este, în acest peisaj european, un spaţiu al paradoxurilor şi un pat germinativ de neegalată fecunditate. Rusia nu are un 1789 al ei, în măsura în care regimul imperial pare indestructibil, până la 1905, cel puţin. Dar Rusia are în mişcarea decembristă un moment în care efigia acestui conspirator temerar şi romantic se afirmă, spre a domina imaginarul radical în secolul care îi urmează. Decembriştii sunt fii ilegitimi ai Franţei, de vreme ce, din apărarea solului natal împotriva Imperiului Francez, se naşte ambiţia de a aduce şi în Rusia seminţele unui viitor constituţional aparţinând elitei, apropiaţi de cercurile imperiale, aspirând la un tip de soluţie confuză, scindaţi între radicali şi moderaţi. Decembriştii sunt cei care oferă radicalismului revoluţionar rus panteonul martirologic fără de care o mişcare escatologică nu poate exista.
În aşteptarea revoluţiei
Execuţiile şi exilul siberian sunt vămile prin care trec aceşti părinţi fondatori, spre care întorc privirile , obsesiv, în deceniile ce vin. Decembriştii sunt creuzetul în care se modelează şi iacobinismul rus. Pavel Pestel este un radical ce îmbină fervoarea doctrinară cu inflexibilitatea centralizatoare. Catehismul anticipează leninismul, prin accentul aşezat pe necesitatea de a guverna despotic, în aşteptarea unui viitor luminos. Pavel Pestel este, mutatis mutandis, vocea care anunţă dilemele morale ale demonilor ce populează subterana în secolul XIX. Revoluţia se serveşte, în anumite circumstanţe, de coerciţie, de teroare, de imoderaţie criminală.
Spectrul decembrist bântuie secolul XIX rus. Temeliile ideologice ale autocraţiei sunt imaginate ca un răspuns la această traumă ce modelează domnia lui Nicolae I. Modelul unui imperiu ce sugrumă libera circulaţie a ideilor şi condamnă societatea la o stagnare intelectuală se naşte, în anii de până la războiul Crimeii. Ambiţia acestui imperiu descris, memorabil, de marchizul de Custine este aceea de a aşeza între Europa contaminată de iacobinism şi Rusia un cordon izolator perfect, spre a preveni contaminarea acestui stat cu morbul funest al radicalismului. Organizarea militară corespunde acestei politici de glaciaţiune, o politică ce nu poate să mascheze fisurile ce apar în edificiul aparent inexpugnabil al ţarismului.
Din decada extraordinară de până la 1848, evocată de Pavel Annenkov şi analizată de Sir Isaiah Berlin, se hrăneşte inamicul cu care ţarismul se va confrunta, implacabil. Critica şi ideile lui Vissarion Bielinski sunt vocea acestei intelighenţii radicalizate de opresiune şi de închistare. Critica pe care Bielinski o face lui Gogol devine un autentic manifest revoluţionar. Distanţa dintre Turgheniev şi chiar Herzen, pe de o parte, şi Bielinski, pe de alta, este dată de originea sa socială plebee a ultimului şi de inflexibilitatea ideologică pe care o propune, în mod programatic. Ţarismul este un rău cu care nu se poate negocia. Inuman şi autocratic, el reprezintă adversarul celor ce aderă la cauza demnităţii umane.
Bakunin, iar nu Herzen, este modelul de la care se revendică această contestare revoluţionară ce se afirmă în paralel cu reformele imperiale de după 1855. Relaxarea, fie şi limitată, a autocraţiei nu poate stăvili acest elan radical alimentat de noile credinţe revoluţionare. Personaje precum Cernîşevski sau Neceaev, fiecare în maniera sa, indică apariţia unui nou stil politic şi ideologic. Austeritatea revoluţionară oferă viitorului, prin „Ce-i de făcut?“, un program de acţiune. Cernîşevski este făuritorul acelui Prometeu destinat să aducă focul eliberării Rusiei încătuşate. Demonismul lui Neceaev împinge până la ultimele consecinţe ipoteza lui Bakunin. Conspiraţia aboleşte moralitatea convenţională. Crima cimentează solidaritatea revoluţionară.
Domnia lui Alexandru al II-lea este laboratorul în care se manifestă, pe de o parte, reformismul birocratic al imperiului, dar şi radicalismul suicidar şi sângeros al revoluţiei, pe de altă parte. Emanciparea iobagilor, inventarea unei justiţii independente şi a unei administraţii locale autonome de voinţa Statului sunt realizări ce ar fi putut anunţa un alt viitor rus. Limitat şi ezitant, proiectul imperial se confruntă cu mesianisml radicalilor ruşi. Populismul este numitorul comun ce descrie voinţa de eliminare a răului social al exploatării. Opoziţia faţă de ţarism este ireductibilă.
Populismul rus, cartografiat cu minuţiozitate de Franco Venturi, este răspunsul pe care elita revoluţionară îl dă la interogaţia privitoarea la drumul rus spre socialism. Comuna rurală este tiparul ce poate ghida umanitatea din Imperiu spre eliberare, egalitate şi emancipare. Rusia va ocoli drumul capitalist, spre a edifica un socialism nutrit de energiile ţărăneşti. Populismul este parte din reţeta unui Sonderweg rus. Ca şi slavofilismul, dar de pe poziţii doctrinare opuse, el afirmă unicitatea geniului naţional. Ţăranul rus indică calea de urmat.Întoarcerea la sate de la 1874 este scenariul escatologic al acestei revoluţii populiste.
Terorismul rus, ce culminează la 1881 prin asasinarea lui Alexandru al II-lea, nu poate fi eradicat cu adevărat, niciodată, în pofida eforturilor unui stat ce investeşte poliţia cu misiunea de a guverna o societate. Rusia de după 1881 este marcată de confruntarea, tenace şi sângeroasă, dintre stat şi inamicii săi revoluţionari. Revoluţionarul şi călăul sunt efigiile Rusiei în vremea domniei lui Alexandru al III-lea. Imperiul alege represiunea şi refuzul deliberat al liberalizării politice. Modernizarea economică iniţiată de Witte nu este dublată de iniţiativa constiţionalizării statului. Distanţa dintre stat şi societatea care i se opune pare de netrecut.
Terorismul rus eşuează, în ordine istorică, dar lasă în urma sa o moştenire esenţială. Naşterea marxismului este parte din această moştenire. Traseul lui Plehanov, de la populism la marxism, marchează o generaţie. Teroarea nu este modalitatea de afirmare a forţelor istorice. Muncitorimea, iar nu ţărănimea, este vehicolul teofor. Lecţia organizării unui partid politic ca o forţă militară, de revoluţionari profesionişti, este al doilea element al legatului populist. Lenin rafinează lecţia Voinţei Poporului, pe urmele lui Tkacev. Statul ţarist poate fi învins prin sinteza de învățătură marxistă şi disciplină revoluţionară. Teroarea va fi încadrată, dialectic. Ea va fi integrată în ideea de cucerire a puterii.
Prima revoluţie rusă, de la 1905, nu este doar ultima şansă a liberalismului, ci şi apoteoza confruntării dintre poliţie şi inamicii revoluţionari. Partidul socialist- revoluţionar este avatarul de secol XX al populismului terorist: organizaţia sa de luptă este un instrument redutabil ce execută şi aruncă bombe. Între terorist şi poliţie, agentul provocator (Azef este doar unul dintre ei) este veriga de legătură. Romanul lui Conrad, Sub ochii Occidentului, radiografiază această patologie rusă. Figura lui Stolîpin, tragică, este inseparabilă de ambiţia, dublă, a strivirii terorii revoluţionare şi a modernizării controlate. Terorii îi răspunde represiunea de stat. Stolîpin însuşi este ucis în atentatul instigat de un agent al poliţiei, infiltrat în mişcarea subterană.
În cele din urmă, Rusia Imperială nu se poate sustrage din acest cerc teribil al supravegherii represive şi al luptei revoluţionare. Ceea ce dispare, în acest peisaj, este alternativa liberală, a gradualismului şi moderaţiei. Anul 1917 consacră lichidarea mişcării liberale ruse. Bolşevicii cuceresc puterea, marcaţi de amprenta terorii de stat ţariste. Ceea ce Lenin şi Stalin rafinează, paroxistic, este, aşa cum notează Richard Pipes, tiparul imperial al represiunii. De această dată, atât teroarea, cât şi violenţa de stat vor fi redefinite. Teroarea încetează să mai fie una aleatorie. Ea se înscrie în arta guvernării. Din Ohrană şi ambiţia ei de a controla şi reprima se iveşte CEKA. Revoluţionarul se uneşte cu călăul. Din această sinteză se naşte Uniunea Sovietică.