Ea (I)
Când era ea copilă,
i se spunea că picioarele
ei scurte
bălăgănindu-se peste
pământ
îl legănau pe dracu
care se ținea de glezenele
sale
cuprinzându-le infinit
de ușor
sub pământ,
acolo unde numai taxiurile
mirosind a mir
mai îngăduiau câte-o slabă
lumină verzuie,
înlocuind gondolele care
trec râul uitării.
Căci dracu ca minciună-n
sine avea corpul tare lung
și picioarele infinit de scurte.
Dar el era nimica tot
față de-o bunică de care chiar bunicele se temeau:
Baba Kloantza sau Baba
Yaga, cu casă-n formă de corp
îngreunând-o toată, iar
baba cu gheare de găina din casă
se scotea.
Asta pe vremea copilăriei
lumii, când lumea ca ea avea
ochii larg deschiși la
zumzăitul lumii.
De ce i se spunea
împielițatul?
Pentru că era fără piele sau
pentru că era cu piele?
Sau fiindcă răutatea intră
sub piele, așa cum intră
iubirea?
Atunci când ai să-i spui ei
că o iubești
nu te juca cu definiția
cuvântului. Este ceva sfânt
chiar dacă definiția
cuvântului sfânt
ascunde mai mult decât
arată.
Ea (II)
Iezuiții sunt atleții
creștinismului,
spune Sf. Ignațiu de Loyola.
Auzindu-l din întâmplare
peste colinele veacurile
Mi-am dat seama că
va trebui să
revizuiesc o poezie mai
veche
despre cum am făcut fasciită
plantară
încercând să fug de moarte,
căci călugării de illo
tempore
făceau fasciită plantară
tocmai fugind
nu de ci spre moarte,
pe care o numeau
Soră-Moarte.
Îndelung am cercetat
apoi ce este o soră,
(pe lângă ceva care mi-aș fi
dorit să am):
o soră este aceea pe care nu
o vezi cât e de frumoasă
pentru că atunci când îi
privești chipul
îi vezi întreaga viață.
În copilărie și nu numai
se spunea că modul în care vedeam lumea
avea ceva miraculos, de la
arșița soarelui pe strugurii
din via noastră-ncoace, dar,
mai rău decât atât,
avea limite,
era doar o hartă de hârtie de
pe a cărei margini plonjai
din ființă în neființă.
Tot voiam să scriu o poezie
despre
cum la Marea Reîntâlnire
m-am împins
de hoarde întregi de suflete
ca să te găsesc.
Dar din ceva motiv, părea
cea mai grea poezie
de scris dintre toate,
de parcă era prima.
Poate fiindcă încă mai
simțeam că nu eram eu
autoarea, ci tata era tot
autorul meu
iar eu doar o plantă invazivă
care tot creștea,
tot hăpăind resurse.
Iar pentru că viață era
negreșit doar umbră și vis,
atunci doar cu seninătate,
ba chiar blazare, m-am putut uita
cum cădea din ceruri un
detașament militar
de îngeri
parașutat pe un pământ
profund inamic.
Ea (III)
Obiectele au un aer trist
atunci când cel care le-a
cumpărat
cu iubire, care le-a prețuit
se scufundă în marea tăcere.
Când într-un final ea
a plecat
la cele veșnice,
i-au rămas multă vreme
pantofii
ordonați într-un șir pe
trotuar,
adunând pe bombeuri praf
sau în tălpi pietricele,
așteptându-l pe Moș Nicolae
sau ordinea generalului spre
inamic,
căci nimeni în tot orașul
nu mai avea
piciorul atât de mic.