Asta am aflat de la oameni. Cronică romanescă a destinelor transilvane se intitulează recent apărutul volum al lui Joachim Wittstock (n. 1939), unul dintre cei mai importanți prozatori sași, care continuă să locuiască în Ardeal. Interesul autorului pentru istoria germanilor din România s-a îndreptat în deceniile din urmă spre povestea propriei familii, atât în studii (despre tatăl său, scriitorul Erwin Wittstock, sau bunica vitregă, sculptorița Margarete Scherg-Depner), cât și în ficțiune. Recentele sale volume de proză, romanul Lumea care ne-a fost oferită (Die uns angebotene Welt, 2007) și nuvela Forestiera Feltrinelli (Forstbetrieb Feltrinelli, 2018), cuprindeau deja elemente autobiografice. Acum, această turnură ia forma unei epopei monumentale, cu acțiunea din timpul primului război mondial și până în vremea pandemiei, dar cu centrul de greutate în perioada 1940-1960.
Folosind drept ramă istoria unui spital brașovean, Sanatoriul Dr. Depner (numit, în carte, Sanatoriul Dr. Tartler), cronica romanescă împletește mai multe fire epice despre familia fondatorului, medici, surori sau cunoscuți. Mai toți par să provină din familii înrudite, chiar dacă nu se mai știe în ce fel; iar personajele scormonesc mereu prin arhive spre a-și descoperi istoria familiei, făcând schimb de documente. O lume oarecum închisă și preocupată de propria identitate, ceea ce nu e de mirare, fiindcă se văd cu toții dați peste cap de tăvălugul istoriei, căruia îi fac față cum pot. Simbolică e evocarea unei legende despre lanțul care ar fi legat casele brașovene de munte, desființarea lui fiind și începutul dezagregării comunității germane. Risipiți în toată lumea, sașii din roman se readună însă în momentele importante, în măsura în care au conștiința acestei înlănțuiri interioare. La fel de semnificativă e și istoria clădirii Sanatoriului din str. Hirscher, fondat după Primul Război Mondial: naționalizată în comunism, transformată în ocol silvic, recuperată după 1989, și devenită totuși, deși aproape ruină, un hotel în care naratorul va reveni bucuros.
În prefață, Joachim Wittstock pledează pentru „realismul cronicăresc“ în spiritul epitafului familiei Drotleff din Sibiu, care le cerea celor vii fidelitate, veracitate și răbdare. O etică a scrisului potrivită cu acest roman fluviu, care înglobează multe întâmplări verificabile, chiar dacă numele protagoniștilor au fost schimbate. Nu este însă un roman cu cheie, deși un cititor detectivist ar putea găsi potriviri cu familiile Depner, Wittstock, Philippi, Scherg ș.a. Locurile sunt minuțios descrise, cu amănunte sprijinite pe vechi fotografii, iar lista de arbori genealogici de la începutul cărții nu e deloc de prisos. Dar, pe măsură ce destinele disparate își urmează cursul, se reliefează, explicându-se reciproc și alcătuind o lume unitară.
Una din linii e cea a familiei Tartler, cu fondatorul spitalului, dr. Samuel, un om al datoriei, fost ofițer austro-ungar (a cărui uniformă e folosită, apoi, de nepoți drept costum de carnaval). Implicat în vechile structuri politice săsești, legate de biserică, refuză să folosească salutul hitlerist. Soția sa Mathilde, pictoriță și sculptoriță modernistă, reprezintă înclinația familiei către artă. Nu întâmplător, o statuie creată de ea, vândută unui muzeu din Stuttgart, rătăcită în război, regăsită și cercetată de istorici, ajunge să fie plătită abia strănepoților, din cauza rupturii dintre Est și Vest. Apoi, fiica fondatorului, dr. Dorothea Tartler-Decani, un medic oncolog atât de prob, încât nu se lasă tulburată de temerile legate de nou-introdusul radiu, ajungând să conducă sanatoriul naționalizat, chiar și în comunism. Nu lipsesc din spital turnătorii (o soră medicală denunță cantitatea de zahăr păstrată; un medic român acuză pe nedrept una din asistente, împingând-o la sinucidere, însă la moartea lui, celelalte asistente refuză să trimită coroane). În casele naționalizate apar chiriași ale căror certuri pentru împărțirea spațiului locativ sunt și ele parte din epocă. Disrupții creează și cei întorși din deportare, sau de la Canal. Nu lipsesc familiile hotărâte să emigreze, precum în emoționantul episod despre părinții care vor supraviețui fiicei bolnave de leucemie, de dragul căreia plecau. Tot în sanatoriu lucrează o vreme și radiologul Petrus Benvenuto Bogner, descendent al unei familii cvasimitice, de care se leagă misterioase întâmplări cu medicamente, accidente, dar și delicate povești de iubire. Din familia Bogner apar, în plin război, rude neștiute, refugiate din Olanda. Acestea trăiesc în Brașov până târziu, în comunism, fără să fie limpede dacă erau sau nu spioni.
Un personaj picaresc deosebit de viu și reușit e Volkmar Decani. Acesta își schimbă meseriile, nevestele și ideile, turnând, de altfel, pentru naziști, pentru Siguranță și, ulterior, la Securitate. În ciuda strădaniei de a nu spune lucruri dăunătoare, cei denunțați o pățesc. Fost ofițer austro-ungar, apoi român, jurnalist angajat în război la o agenție de presă care colabora cu legația germană, e trimis de aceasta în Transnistria, unde nu reușește să alcătuiască materialul propagandistic cerut, dar asistă la distrugeri, aflând istoria tragică a evreilor și rușilor întâlniți. Tot el conduce pe ascuns niște legionari spre legația nazistă, după rebeliune. Soția sa piere în primul tren bombardat de nemți, după 23 august, Decani însuși ajungând în lagărul de la Târgu Jiu. Destinele fiicelor sale sunt și ele sub vremi: una lucrează în Germania, alta e deportată de ruși, cea de a treia scăpând doar prin minune, deși nu se încadra în categoria de vârstă stabilită pentru sașii deportați în masă. Trimis, la eliberare, în Germania, fiindcă avea cetățenia germană, Decani își amintește că nu renunțase nici la cea română și se întoarce pe blat în țară, fără niciun ban în buzunar. (Trecerea pe furiș a graniței, cu amintiri din cântecul habsburgic despre Prințul Eugen, rămâne o scenă memorabilă, reprezentativă pentru acest personaj pestriț.). După multe improvizații, imbatabilul și, până la un punct, simpaticul supraviețuitor de meserie se recăsătorește cu o unguroaică de neam nobiliar, năzuind la scrierea unui roman realist socialist. Nu întâmplător, acestui personaj-conglomerat al opțiunilor istorice dezastruoase nu i se va păstra, în contrast cu familia Tartler, nicio urmă după moarte. „Poate rămâne un gând mut, un acord muzical, un nume, o durere, un mesaj neclar, un portret șters, o schiță, niște litere, probabil asiriene.“
Dar și antipodul său, jurnalistul de stânga Laudislaus Reitersmann, care, antinaționalist, prefera să se considere ungur, și, căsătorit cu o evreică, își pierduse serviciul din cauza turnătoriei lui Decani, are parte de un destin la fel de nefericit: ajunge la Canal, având ulterior interdicție de a publica și trăind din vânzări la talcioc. Nici Ella Maria Friedwagner, personaj tragic prins între lumi, nu sfârșește bine. Refugiată din Bucovina, angajată a Consulatului german de la Brașov, își pierde iubitul trimis pe front, având apoi un amor pasager cu Decani. Asasinată după război și acoperită de zăpadă, nu se mai știe dacă fusese ucisă de niște soldați nemți sau de niște ocupanți ruși beți.
În capitolele despre Bogneri, dar și mai mult în cele despre Volkmar Decani (care semna Walter Bogner), devine limpede că una din temele cărții e distanța dintre garanția autenticității, proprie unei cronici, și reprezentarea literară; dintre istorie și ficțiune. Povestea familiei Bogner reprezintă mai întâi subiectul unor încercări literare din tinerețe ale naratorului, și sunt, într-adevăr, înglobate în carte capitole publicate de Joachim Wittstock în anii șaizeci la revista „Neue Literatur“. Comentate într-un cenaclu, cu trimiteri la alți autori relevanți, sau chiar de către unul din personajele cărții, aceste fragmente pun în evidență fondul metareflexiv al volumului: deopotrivă o istorie a propriei sale scrieri și a tensiunii dintre faptele atestate, intertextualitate și ficțiune. Ceea ce ține în balanță această cronică postmodernă e conștiința că tot ce știm vine dintr-o istorisire; fiind, așadar, discurs. Dacă nu s-ar povesti, n-ar fi. De unde și titlul cărții, care e chiar primul vers (transpus din vechea germană de sus) al faimoasei Rugăciuni de la Wessobrunn, scrisă pe la 800; text cosmologic de o mare poezie. Un alt citat recurent, cu același mesaj, e primul vers din Cântul lui Hildebrand, din secolul IX: „Am auzit spunându-se.“
Așadar, trimiterea la tradiția „realismului cronicăresc“ de secol XIX (cu autori precum Theodor Storm, Wilhelm Raabe sau Adalbert Stifter) e doar o fațetă înșelătoare. La fel, apropierea stilistică de Thomas Mann, chiar dacă Joachim Wittstock scrie cu fraze ample, elaborate, evitând intenționat neologismele. De aici o patină poetică amplificată și de unele expresii săsești sau austriece, care sunt totuși folosite cu moderație și mai degrabă simbolic. De exemplu, semnificativa reluare a unui salut de despărțire obișnuit între bătrânii sași, „Ech bidden am en gued Noriëd“ – „Vă rog să îmi păstrați un bun renume / să mă vorbiți de bine“. Din nou, destinele se construiesc și deconstruiesc doar prin povestire.
Cuvintelor săsești, ungurești sau românești li se adaugă propriile creații lexicale, adjectivări ale unor substantive (ca niște ecouri ale unor forme goetheene). Dintr-o astfel de lucrătură filigrană, doctă, autoreflexivă și cu multiple trimiteri la vechi autori (unii binecunoscuți, alții, sași sau maghiari, aproape uitați) nu putea să iasă decât un opus magnum. Ar fi, deci, de dorit ca romanul lui Joachim Wittstock să fie tradus și în română, chiar dacă traducătorul nu va avea deloc o viață ușoară.