Self-talk, vorba englezului, este, în termeni psihologici, folosirea sistematică a unor cuvinte sau termeni/fraze, de obicei în mod silențios, dar și cu glas tare, într-un dialog cu noi înșine. Procesul are două proprietăți importante – verbalizarea, care este esențială, și faptul că expeditorul și destinatarul sunt una și aceeași persoană. Este folosit în mod conștient ca metodă de adaptare și creștere a performanțelor, în special în sport, pentru că are efecte benefice pe atenție și reglarea emoțiilor. În articolul său din American Journal of Health-System Pharmacy, S.J. White afirmă că mintea omului pare să se concentreze mai mult pe aspectele negative ale unui eveniment și să își auto-administreze critici și vorbe pe care altfel nu le-ar tolera (de exemplu de la familie, colegi sau un străin într-o situație conflictuală). Fără să ne dăm seama, ne spunem (mult mai des decât conștientizăm): sunt un idiot, nu pot să fac x sau y, o să greșesc, sunt un ratat etc. Acest tip de gândire negativă este periculos pentru că afectează comportamentul de zi cu zi și duce la împlinirea tocmai a acelor idei preconcepute; cu alte cuvinte, cresc semnificativ șansele de eșec, fapt ce duce la întărirea convingerii „vezi, știam că sunt un idiot“. Gândirea pozitivă asociată cu vorbe de încurajare, pe de altă parte, poate fi motivațională. Dacă luăm exemplul foarte concret și ușor de cuantificat al atleților, self–talk-ul motivațional chiar are efecte vizibil pozitive. Unii sportivi se încurajează cu voce tare în timpul concursurilor, alții în gând. Un studiu a arătat că self–talk-ul constant pozitiv a fost unul dintre cei mai buni predictori ai succesului la atleții americani la Olimpiadă (J Kim, 2021, Sci Rep).
Din punct de vedere psihologic, așadar, așa numitul dialog interior este una dintre cele mai influente forțe modelatoare ale comportamentului uman. Cu alte cuvinte, felul în care „ne vorbim“, felul în care ne evaluăm și ne arătăm – sau nu – îngăduință determină nu doar starea noastră emoțională, ci și capacitatea de adaptare la stres, eșec sau schimbare. Critica de sine este, într-o anumită măsură, necesară: ea permite corectarea greșelilor, reflecția, progresul, după cum o arată datele științifice din domeniu (și nu doar discursurile de dezvoltare personală). Însă atunci când critica devine constantă, globală și lipsită de nuanțe, efectul ei nu mai este adaptativ, ci, dimpotrivă, profund distructiv. Psihologia face o distincție clară între evaluarea realistă a unei greșeli și atacul constant asupra propriei persoane. A spune „am greșit aici“ este cu totul altceva decât a spune „sunt prost“, „nu sunt bun de nimic“, „nu sunt în stare de nimic“. Prima formulare se referă la o acțiune sau la un context punctual, în timp ce a doua atacă însăși identitatea individului. Repetată, această formă de autocritică nu corectează comportamentul, ci subminează încrederea, reduce inițiativa și slăbește mecanismele de coping. Cel în cauză ajunge să evite provocările nu din prudență, ci din convingerea că eșecul este inevitabil și definitoriu. Și aici nu vorbim despre cazurile clinice de depresie – boală, ci despre un mod de a vedea lucrurile. Mai mult, critica de sine permanentă activează aceleași circuite neurobiologice ca și amenințarea externă, deci te ataci singur și reacționezi exact ca și cum ai fi în fața unui pericol. Creierul nu face o diferență clară între o voce interioară ostilă și un agresor real, exterior, din mediu. Rezultatul este o stare de alertă cronică, cu activarea axei biologice bine cunoscute a stresului, cu oboseală cronică mentală și cu o diminuare a capacității de reglare a emoțiilor. Paradoxal, omul care se ceartă neîncetat pe sine ajunge mai puțin performant, mai iritabil și mai vulnerabil exact în domeniile în care își dorește să fie mai bun (Zach Zimmerman, The New Yorker, 2023 ).
La nivel colectiv, acest mecanism capătă forme și mai interesante. În cultura românească, există un obicei persistent de autodenigrare: ne înjurăm ca popor, ne descriem ca fiind „cei mai răi“, „cei mai corupți“, „incapabili“, „fără speranță“. Acest tip de discurs este adesea confundat cu luciditatea sau cu spiritul critic, dar în realitate seamănă mult mai mult cu o formă de autocritică globală goală, lipsită de finalitate. Nu este o analiză, ci o sentință clară, „știm noi mai bine“, „suntem în România, deci.…“. Este o etichetă pe care o punem foarte des pe tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, completată neapărat cu afirmația că oriunde „afară“ este mai bine. Și mai interesant este faptul că nu se suprapun neapărat cele două tipologii – cei veșnic autocritici și nemulțumiți de sine nu sunt neapărat și cei care își înjură constant neamul și țara; uneori da – cele două sunt vinovate pentru eșecul personal. Dar alteori el/ea este cel ghinionist născut într-o țară care nu-i satisface niciodată așteptările. Am nenumărate exemple în jur – eșecuri personale și profesionale, dar validate de faptul că se întâmplă în acel celebru „afară“. Citesc povestea unui român născut în SUA și revenit în România la 50 de ani, cu părinții. Postează ce îi place aici, ce mănâncă, cum își renovează casa de la țară. Lucruri calme, frumoase, complet non-conflictuale. În schimb, dacă ai curiozitatea să citești comentariile din subsol, dai peste sute de indignați, români șocați („cum să lași America pentru România?!?“), sfaturi despre cum să suporți mitocănia, mârlănia și șmecheria. Comentarii de felul „aici e noroi când plouă!“ Și multe, multe altele, unele mult mai agresive, care se transformă rapid în încăierări între personajele de acolo. Un alt vlogger american se mira că europenii au atâta timp să stea la terase în timp ce americanii muncesc de le sar capacele (postarea era mai degrabă autoironică). Filmulețul era făcut în Cluj, într-o zi de vară; în subsol, multe comentarii despre cât de boem și fermecător e locul. Cine credeți că era indignat, supărat, ironic și comenta răutăcios imaginile? Românul – generic – cel care a depistat că este vorba despre România, Cluj, și a declanșat ura. Exemple am cât să scriu un roman. Am căutat situații ale altor popoare care fac asta și am găsit o analiză din 2022 a U.S. News & World Report’s Best Countries project, o clasificare anuală a țărilor în funcție de propria percepție a cetățenilor, comparativ cu percepția celorlalte țări. Au fost analizate 35 de țări din toate continentele și cine credeți că ocupă ultimul rând din tabel? România este ultima în ceea ce privește percepția propriilor cetățeni și penultima în ceea ce privește percepția altora (fiind depășită doar de Kenya). Italia stă și ea rău la capitolul părerea cetățenilor despre propria țară (este printre țările care s-au subevaluat semnificativ prin comparație cu părerea celorlalți). Că și italienii sunt cârcotași am văzut chiar de curând la deschiderea Olimpiadei, citind valurile de ură cu care a fost întâmpinată Laura Pausini după intonarea imnului Italiei. Șocant de asemănătoare discursurile, jignirile și în general tot modul de abordare cu ceea ce vedem zinic în social media noastră (acum, în mod ironic, sunt și eu printre cei care zic adesea „ca la noi mai rar…“).
Psihologic vorbind, a te înjura constant pe tine – fie ca individ, fie ca grup, fie ambele cu mulate – nu produce schimbare în bine, ci paralizie emoțională și a deciziilor. Atunci când imaginea de sine este profund negativă, motivația pentru efort dispare. De ce ai investi energie într-un lucru pe care îl consideri, din start, compromis? De ce ai construi ceva într-un spațiu despre care ești convins că „nu te merită“? Acest tip de discurs nu mobilizează, ci justifică abandonul. Există, desigur, explicații istorice și sociale pentru această tendință: perioade repetate de frustrare colectivă, lipsa controlului asupra deciziilor majore în anumite perioade/epoci, unele mai apropiate, altele mai îndepărtate de prezentul de azi, și sentimentul de neputință transmis transgenerațional, se pare. Dar înțelegerea originii unui comportament nu îl face automat util, ci doar explicabil parțial. Pentru că nu suntem singura societate care a trecut prin tumult istoric. A persista într-o autodefinire negativă, sub pretextul realismului, menține exact starea de neputință pe care pretinde că o denunță. Un grup care se descrie exclusiv prin defecte își sabotează propriile mecanisme de adaptare. Identitatea colectivă funcționează similar celei individuale: are nevoie de repere, de continuitate, de zone de competență recunoscute.
La nivel individual, învățarea unui dialog interior mai nuanțat nu înseamnă indulgență excesivă sau autoiluzionare, deși este uneori greu de păstrat un echilibru. Nu înseamnă să ne spunem că totul este bine când nu este. Înseamnă să separăm comportamentul de identitate, greșeala de valoare personală. Același principiu se poate aplica și la nivel colectiv: o comunitate care își recunoaște limitele fără a se anula pe sine are șanse mai mari de adaptare decât una care se declară definitiv pierdută. Suntem dintre puținele popoare care se jenează să își fluture însemnele naționale (poate cu excepția sportului, dar și acolo dragostea pentru învingător se transformă în batjocură pentru învins în câteva secunde).
Revenind la studiile din introducere, ele subliniază și posibilele efecte benefice ale autocriticii – dacă este constructivă, realistă și limitată (ca durată și intensitate) ea poate să crească performanțele, fiind un motor al dezvoltării din toate punctele de vedere: profesional, uman, emoțional. Ca în orice aspect al minții umane, generalizarea și extrapolarea sunt de ocolit căci pot duce la concluzii forțate. De asemenea, am exclus din această mică discuție tot ceea ce înseamnă patologie psihiatrică, unde complexitatea situațiilor este imensă. Ceea ce poate fi afirmat, totuși, este faptul că autocritica practicată constant, fie ea individuală sau colectivă, nu este un semn de maturitate psihologică, ci adesea o formă rafinată de agresivitate întoarsă spre sine (L. Lavigna, 2023). Ea consumă energie, întreține stresul și reduce capacitatea de reacție. Într-o lume deja supra solicitantă, poate că una dintre cele mai subtile forme de igienă mentală este să învățăm când critica ajută și când, dimpotrivă, devine doar o altă sursă de uzură.