Distopiile literare, ca proiecții imaginare ale unui viitor sumbru, au pornit întotdeauna de la semnalele unor realități în desfășurare. Și George Orwell, în romanele O mie nouă sute optzeci și patru și Ferma animalelor, și Aldous Huxeley, în a sa Minunata lume nouă, ca și Ray Bradbury, în Fahrenheit 451, ca să ne rezumăm doar la cele mai notorii creații ale genului, au adus în prezentul scrierii plăsmuiri care, dincolo de bine întemeiata lor artă narativă, împlineau și un necesar rol de avertisment.
Creațiile acestea, precum și altele din, să spunem, aceeași extinsă arie tematică – Călcâiul de fier, de Jack London, Mașina timpului, de G.H. Wells, Portocala mecanică, de Anthony Burgess, Noi, de E. Zemiatin, Jocurile foamei, de Suzanne Collins, Submission, de Michel Houellebecq –, înscrise, toate, într-un veritabil canon literar, au inspirat de-a lungul timpului, „replici“ mai mult sau mai puțin reușite, tălmăciri livrești ale unor vremuri în cădere liberă spre o anormalitate dătătoare de fiori.
O recentă „ficțiune speculativă“ ne readuce în actualitate o temă pe care autorul încearcă să o scoată dintr-un interes marginal, împingând-o într-un prezent tulbure, printr-o manieră deopotrivă originală și pilduitoare.
Este vorba despre romanul Cărțile, scris de cvasi-debutantul Mihai Șteț (apărut la Editura Polirom, în 2024 ), un autor cu studii serioase – absolvent al Facultății de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, deținător al unei diplome de master în creative writing la Universitatea Brunel din Uxbridge (Regatul Unit) –, posesor al unei ample palete creative, care mai include poezie, proză, teatru.
Este necesar, dintru început, să subliniem orignalitatea acestei ficțiuni literare; dacă, în Fahrenheit 451, oamenii distrug cu o furie nebună cărțile, dându-le foc, în romanul lui Mihai Șteț, cărțile sunt cele care, prin intermediul oamenilor puterii, într-o societate totalitară, a unei Românii post-comuniste, zdrobesc viețiile altor oameni, mai precis, pe ale celor care zămislesc literatura – scriitorii.
Avem în Cărțile imaginea terifiantă a chinului și a exterminării unor scriitori-prizonieri, închiși într-o uzină dezafectată – „ultimul mausoleu al civilizației“ – și obligați să scrie cât mai mult și cât mai bine. În acest spațiu, în care „totul este lent, și rătăcit și fără noimă“, ca în întreaga societate, de altfel, cărțile, cum se spune, „fac legea“, au drept de viață și de moarte.
Nici „afară“ lucrurile nu stau mai bine: ocupând cu totul viața oamenilor, cărțile devin bunurile pentru care se nasc dispute necruțătoare; posedată de drogul cititului, lumea se comportă cu ură și sălbăticie, orice deținător al unei cărți devenind o potențială victimă.
Inedită este și motivația acestui ciudat comportament, prin care supraviețiurea în închisoarea cu regim de cruntă exterminare este garantată numai scriitorilor care creează opere valoroase, omologate ca atare de publicul cititor, deci „nu orice fel de texte, ci de-acelea pe care le consumă un public din ce în ce mai sofisticat și rapace“, tirajul fiind criteriul determinant.
Cel care trăiește această teribilă „aventură“, personajul-nataror, este un tânăr de 30 de ani, care visează să devină scriitor, deocamdată agent de vânzări la Londra, venit la Cluj pentru rezolvarea unor probleme familiale. Cam blazat din fire, anesteziat și de reîntâlnirea cu „realitatea locală“, el asistă pasibil la o serie de „incidente legate de cărți“, care au debutat pe aeroportul din Londra, și care, în România, se multiplică de la o zi la alta, „câteva din casele și apartamentele oamenilor din Florești fiind sparte și micile lor biblioteci vandalizate“. După ce-și satisface o ultimă poftă, delectându-se cu neaoșii gogoșari murați, apaticul personaj este, la rândul său, arestat și închis împreună cu alți scriitori, cu obligația de a crea, la comandă, cât mai multe cărți „de succes“.
Atmosfera din închisoare, cu personajele sale – gardieni, comandanți și deținuți –, ne trimite cu gândul la pușcăriile comuniste, cu ororile lor bine-cunoscute, în care totul era impus și pedepsit. Toată această realitate carcerală este relatată cu detașare, cu împletiri de parodiere și pastișare, care „îmblânzesc“ cumplita experiență a naratorului și, totodată, „ușurează“ lectura, protejând eventualele sensibilități ale cititorului – consumarea unei iubiri pătimașe cu soția unui comandant, jocul de-a ruleta rusească cu cărțile de… joc, prietenia cu un șoricel-tovarăș de suferință, grija pentru copilul-scriitor, o încercare de evadare eșuată.
E multă violență cu suc de roșii în aceasată poveste; când nu sunt împușcați pe capete, scriitorii sunt arși de vii; se trăiește dintr-o jubilație a suferinței, iar din suferință se întrupează scrisul salvator.
Simbolistica romanului este evidentă, iar ambiguitatea masajului e foarte bine dozată până la finalul deschis. Această „boală a cărților“ trebuie căutată în societatea contemporană, în răspunsul la respingerea tot mai vehementă a lecturii cărților, în detrimentul altor „preferințe“, a altor „comandamente“.
Lumea funcționarilor închisorii – aceste „figuri enigmatice“, care „zac prin birouri, întocmesc rapoarte, primesc salarii grase, îmbătrânind leneși, pasivi, nemotivați“, înșurubați într-o „viață lungă și confortabilă“ – este, în mare parte, și lumea de azi, strigoii unui trecut perpetuu.
Avem în Cărțile un roman bine scris, ce se cere citit atent în (cel puțin) o dublă cheie, după preferința și înțelegerea fiecărui cititor.