Gheorghe Pituț – 85. Poeme cenzurate

Puterea
Bot uriaş, dinţii magnetici,
fălcile cât coasta oceanului,
ce faci tu pitic nevinovat
în faţa puterii?
Vracii vechimei,
înţelepţii cei temuţi
pentru sfaturi
nu mai străbat Babilonul.
Un singur leac mai există –
dacă animalul cel cu bot uriaş
are o singură durere
(mai multe – e şi mai bine)
tu să-i repeţi în fiecare clipă,
vai, cum te doare!
şi pe el să-l doară
din ce în ce mai tare
până când fluturii o să-l acopere
şi câinii de apă
au să-i tragă scheletul
pe nesimţite în mare.
(1970)

Ce se tot face
Cereţi să nu se strige tare,
deci nici să se vorbească mult,
căci frazele devin mâncarea
nimicului ajuns un cult?!
Nu lor îşi spun ceva nebunii
nici pentru ea se naşte cartea
când epoce-n galop ca hunii
pansează timpul spart cu moartea.
Ce se tot face şi se-aude
e-un dor nebun de fericire –
şi-am fi văzut în nopţi mai crude
cum pomii-o şterg din cimitire,
Iar după ei cu lămpi de vânt,
pe naţiuni – vagoane, cai –
şi căngi cu blănuri tremurând
deasupra unei guri de rai.
(martie 1970)

Actori într-o piesă reacţionară
Sulemeniţi cum se cuvine
V-a aclamat urlând în bis
Prea mohorâta de mulţime
Când îi vorbeaţi de Paradis.
Pe autorii din culise
încrezători în sinea lor
O mână grea îi prăbuşise
Adânc în vecii vecilor.
Lături în replici, flori de cnut
Peste obraz. Şi dreptul strâmb –
Nu cel născut, dar cel făcut
Şi scos pe scenă din carâmb.
Am ascultat. Am îngheţat,
Noaptea se îngroşa tăcut;
Trăsni-n decorul de bazalt
Târziu un brad. Şi n-am mai vrut.
(1972)

Stagnare
Curajul de a spune că toate vin şi trec
există în proverbe şi-n filosoful grec
vizionarul neagă în fapt orice mişcare
dacă se pierd puterile solare-n
etajele de cruste ale lumii
până la cârtiţa din noaptea humii
ce taie labirinturi unui zeu.
Durerile atârnă din timpuri cel mai greu
acum când se conservă-adânc în umbre
lucrările principiilor sumbre:
relaţii îngheţate, raze înţepenite –
mai sunt astfel în peşteri stalagmite
de mii de ani o clipă nemişcate,
însă de-asculţi, în ele distingi intensitate;
pe când aici în Paradis curg anii
atât de inefabili ca-n văile Nirvanii.
doar truditorii se mai plâng
că-i doare valul, timpul, braţul stâng
şi cele ce-au trecut zadarnic parcă.
Plutaşul de pe Stix e mort în barcă.
Pe cel care trăieşte îl doare un model
al lui mai dinainte de a se naşte el
iar în privinţa timpului ce vine
lipsa identităţii lui cu sine.
O casă aplecată, un munte de ciment
nu suferă deloc, indiferent
de-ar exploda planeta sau cerurile ei
nu simt nimic ruinele-n Pompei.
Trecutul şi speranţa îşi dispută
din tot noianul clipa în derută,
cea care nu mai trece şi nici nu se deschide
aidoma unei etern gravide,
încât ce se întâmplă se-ntâmplă-atât de
lent
că poţi să spui prezentul suferă de prezent,
nici de trecut şi nici de perspectivă,
el duce cu viaţa şi teama ce-l inhibă
că n-are să mai crape coaja acelui nor
din inimi şi să curgă viitor.
(1971)