Radu Cosașu a fost, poate, cel mai impor tant nuvelist român al ultimei jumătăți de secol. A și scris o carte autobiografică intitulată Meseria de nuvelist. Dar, am putea spune că omul Cosașu era, în primul rând, de meserie prieten. Când viața literară din anii 80 era un mic infern, la o întâlnire cu el, aflai lucruri minunate despre literați, mai ales despre tinerii pe care-i spriji nea cu un entuziasm neobosit, împrietenindu-i pe unii cu alții și recomandându-i spre promo vare la edituri sau reviste. Am simțit-o reconfor tant pe pielea mea. Faptul că dezbătea pro bleme de literatură cu un începător necunoscut, cum eram eu spune totul.
Între 1979 și 1983, eram paznic de noapte la o protoierie la Turnu Severin, unde păzeam un depozit de carte veche bisericească. Citeam o carte pe noapte și scriam povestiri. După ce am citit un volum nou de Radu Cosașu, am ticluit o scrisoare către autor și i-am trimis-o la revista „Cinema“. A urmat o corespondență de doi ani, o gură de aer pentru provincialul care eram, până ne-am cunoscut personal. De menționat faptul că nu scria scrisori convențio nale, ci pornite din suflet, dar și cordial-polemice, ca niște scurte nuvele sau eseuri, cum precizează el însuși la un moment dat, după cum e de subliniat caligrafia minunată, specială, nervoasă, cu litere mărunte, aproape cât puricii. Redau mai jos trei scrisori primite de la Radu Cosașu. (Dumitru Augustin Doman)
25 Mai 1982
Domnule Prieten,
nu interpreta nicicum faptul că nu ți-am răspuns imediat celor două scrisori, primite la o zi distanță una de alta; epic vorbind, după ce am primit-o pe a doua, am stat cu inima cât un purice până la sosirea celei de-a treia… Mă temeam – după seriozitatea cu care-mi răspundeai primei mele scrisori – că nu vei avea humor pentru a doua mea misivă. Când colo – din toată teama mea, a apărut, citindu-te, un puternic și patetic entuziasm. M-ai impresionat foarte adânc, domnule Doman, dacă mai crezi în asemenea verbe și adverbe, și eu am convingerea că mai crezi.
Adevărul este că fie și fără atâtea treburi câte mă împovărează, tot nu ți-aș fi scris imediat, fiindcă îmi erau necesare câteva zile bune pentru a-mi trage respirația după cea de a treia scrisoare a dumitale, să-i zicem „Eroica…“. Și nici acum, revenindu-mi (nu exagerez), nu știu cum să-ți scriu pentru a nu te stingheri prin vreo indiscreție de a mea, pentru a nu te leza printr-o delicatețe care ți s-ar putea părea prea căutată. Dar nu-ți ascund cum mi-au mers la inimă povestea veghei dumitale de fiecare noapte la care nu mă așteptam, căldura și robustețea gândirii, claritatea convingerilor, identitatea noastră de vederi în atâtea probleme pe care alții le sucesc până la fandoseală, iar noi le privim onest, drept în ochi: Dostoievski și Graham Green, e proza de suflet, proza pentru care-ți poți pierde slujba, izma Stelarului, fetele, drăguțele de ele, care nu pot trece „poarta socialului“. Și ce mă bucură cel mai mult este faptul că în nuvela aceea a dumitale, citită în „Luceafărul“, toate aceste convingeri se răsfrângeau subtil și consecvent. E garanția sigură a unei armonii între dumneata și hârtia pe care te culci.
Încât, pentru a nu mă pierde în lirisme vreau să-ți propun ceva și să accepți: dacă nu poți veni până la București, la mine, comunică-mi o modalitate prin care să-mi trimiți tot ce ai scris mai bun. 1) pentru a te citi; 2) pentru a te prezenta, dacă vrei, unei edituri (să zicem Cartea Românească…), eu vrând să fiu, conform nuvelei, editorul care pariază pe acest „outsider“. Trebuie să știi că sunt – proza mea stă mărturie – un vechi jucător pe turf. Îmi plac până la nebunie pariurile pe cai socotiți „outsideri“. Am câștigat nu o dată.
…Sunt prea brutal în propunerea mea? N-o fac decât pentru plăcerea noastră, a mea și a dumitale. Domnule Prieten, în numele paznicilor de far, te salut și-ți urez noapte bună.
Al dumitale, Radu Cosașu
Domnule drag Doman,
mai întâi să punem la punct o cestiune:
o scrisoare către dumneata „nu-mi ia“ o jumătate de oră din viață și din scris; nu-mi ia nimic, ci, dimpotrivă, îmi dă; timpul nu are nici o legătură cu scrisorile noastre; n-am sentimentul că scriindu-i lui D.A. Doman pierd timp, mi se răpește timp – și nici din timpul consacrat unei nuvele… Pe urmă, de unde concepția idilică și infernală, că stau toată ziua, cu clepsidra pe masă, și scriu nuvele? Cum îți închipui că las creionul pentru ficțiune și, oftând din greu, ca un martir, mă apuc să-ți scriu dumitale. Prietene, mă îngălbe nești și mă întuneci… N-am niciodată două creioane – unul pentru „eroi“, altul pentru Doman! Nici două creioane și nici două „timpuri“. Te vei mohorî la rândul dumitale, când îți voi spune că scriindu-ți, am sentimentul că lucrez la nuvelele mele! Niciodată nu mi-am permis să-mi despart prietenii de ficțiu nile mele. Livresc cum sunt cu plăcere, D.A.D. este o nuvelă, poate chiar o nuvelă idilică, care se scrie tot timpul, o nuvelă la care țin ca și când ar fi a mea. E clar? Mai ai nevoie de precizări teoretice? Deci, punct.
Pe de altă parte (care?), sunt foarte bucuros că te găsești pe drumul cel bun, cu „Albatrosul“ deloc baudelarian al lui Sîntimbreanu. Am convin ge rea că volumul va uimi, de va fi ca „outsiderul“ acela, la înălțimea lui. De ce n-ar fi? Proza aceea – și aici rar mă înșel – e dintr-acelea câștigătoare, se vede cu ochiul liber de parior. Ai pariat vreodată la, să zicem, curse? Există un ochi al pariorului care numai după cum bate soarele pe crupa, pe coama unui cal, își va da seama cu cine să joace. Eu am jucat mult la curse. Știu ce înseamnă un outsider. Peste proza dumitale, bate un soare bun. Nu insist, ca să nu ne ispitească optimismul în vorba prea bună. În schimb, sunt mai șovăitor în ce privește întâlnirea noastră apropiată: pe 30 iunie, cu ajutorul Marilor Puteri, plec pentru două luni din țară, urmând a mă întoarce – eu sunt un intelectual întotdeauna înapoiat – la începutul lui sectembrie. Rogu-te, până atunci, să te rogi pentru mine, fie și două secunde, să-mi meargă bine pe avion, căci nu suport deloc acest mijloc de transport.
În sfârșit, îmi permit să-ți recomand, de n-ai citit-o încă, o carte – Cartea întâlnirilor admirabile a lui Anton Dumitriu. Am credința că-ți va plăcea. Te las cu bine, îți urez sănătate și pace, al dumitale Cosașu.
1.XI./982
Domnule Prieten Doman,
rogu-te, întâi de toate, să mă ierți pentru întârzierea răspunsului meu la scrisoarea dumitale de dinaintea felicitării… Felicitarea aceea a venit frumoasă ca o remușcare dreaptă. Îți mulțumesc pentru ea, dar nu-mi cenzurez „cererea de iertare“. Firește că m-aș putea prevala de indicația prețioasă a dumitale prin care îmi precizezi să-ți scriu numai când am timp. Nu voi fi laș, Domnule Prieten, și nu mă voi folosi de ea. Lucrez, într-adevăr, intens la un nou volum de nuvele, dar… Încât explicația vine din altceva. Am dorit să citesc niște schițe ale dumitale date mie de o fată pe care nu știam c-o cunoști – scriu „fată“ cu plăcerea liceenilor care-și descoperă colege comune de râs și cinema. Fata aceea, colega mea de redacție, a fost și este martora poveștii noastre de prietenie. Ea a cunoscut prima entuziasmul meu pentru scrisul și personalitatea dumitale. Când am aflat că vă cunoașteți, am fost încântat ca în fața unui film de cinema, din alea care leagă nici nu știi cum, printr-un gest, oameni, „liudi“, „dobrâi liudi“, căci rușii știu cel mai bine asta. Când am primit de la ea schițele dumitale – pe care am înțeles că ai îngăduit să mi le dea – am căutat spațiul de lectură necesar. Până l-am căutat. Până l-am găsit. Până m-am gândit și m-am bramburit, a venit deja vinovăția.
Cum sunt bucățile? Dacă te mai interesează, unele mi-au plăcut, una chiar foarte mult (Întâmpla rea!), altele mai puțin (Omul cu șurubul și Roșu și alb). Mirosul e bună, puțin cam prea transparentă spre final. Bacalaureat ar fi excelentă, dacă n-ar cădea prea brutal în brutalități de simțire. Nu trebuie să explic, cred, gândul că prozatorul se ocupă cu subtilitățile oricărei vulgarități. Fii cât vrei de „barbar“ sau de „naturalist“ –, dar cu grație și rafinament! (Lasă-mă să tușesc inteligent după acest „sfat“…) Problema este însă alta și nu ți-o ascund: n-am mai găsit tonul „outsider“-ului acela… L-ai părăsit? De ce? Bucata aceea nu anunța o epuizare a „temei“, dimpotrivă. Greșesc sau nu – dar te-aș vrea cât mai mult la persoana binecuvân tată a „eu“-lui acela. Eu, unul, dogmatic, nu cred decât în poveștile acestei persoane. Mai ales când suntem tineri. Și cât suntem tineri. Nu mă urgisi pentru această idee, poate nechibzuită; proza obiectivă nu ne prinde și nici nu are de ce. Doar imprimarea subiectivității, o sănătoasă nerușinare a „eu“-lui, crede-mă că am plătit bine, și cu multe rușini, această idee. (Odată, sergent, m-am ridicat împotriva „intimismului“ în poezie. Mă rog, expresia teoretizantă nu era a mea, dar eu mă plângeam că poetul obosise… 1950! Chiar crezi că anii aceia au fost doar detestabili? Aș vrea să știu ce crezi? Îmi trebuie părerea unui om ca dumneata care pe atunci nici nu aveai de gând să fii!) Nu mai insist în direcția subiectivismului necesar. Nu-mi place ca între noi să existe relații de „sfat popular“.
Îți mai sunt dator două idei și lămuriri: 1) despre eseu: nu am idee ce e acela. Dovadă că nu te mint și nu fac pe nebunul este toată „opera“ mea, pe care unii o văd ca reportaj, alții ca eseu, alții ca poem. Sunt foarte mulțumit. Fiindcă nu văd nicio diferență substanțială între ele. Nu văd marea „diferență“ între „Hagi Murad“, de pildă, și Whitman Walt. Am un amic – prost distins – care zice că Thomas Mann face multă eseistică în romanele sale. Eu, de-al naibii, îi adaug: „Și Proust! Mare eseist, Marcel Proust!“ Domnule Doman, nu-ți bate capul cu această problemă superfluă! Niciun „gen“ nu e masculin sau feminin, ci numai și numai „ambigen“. Nu există suveranitate aici. Nici puritate. Doar viață infinită și inepuizabilă a frazei și a ideii. Așa că scoate-ți din cap că nu știi să scrii eseuri. Idee absolut subdezvoltată, inoculată de o întreagă tradiție, stupidă, că una e scriitorul și alta criticul, una e proza și alta e poezia etc., etc. La infinit – adică pe pagina bună, sănătoasă – totul se întâlnește cu totul și cu nimicul, amândouă importante. 2) despre nuvela mea La Monj. Ai dreptate întru totul. Așa e. Dar știi ce m-a bucurat cel mai mult în dreptatea dumitale? O paranteză în care-mi numești nuvelele care ți-au mers la suflet din opera subsemnatului, cele pe care le consider „de vârf“. Ei bine, Domnule Prieten, exact astea sunt și cele la care țin cel mai mult. Cu această potrivire de gust și gând, lasă-mă să închei, sobru și adânc, crede-mă, emoționat. La bună vedere, la bună scriere, la bună vorbire.
Al dumitale, Radu Cosașu