La fel ca Ioan Petru Culianu, Bruce Lincoln a fost un discipol al lui Mircea Eliade, profesor care i-a și coordonat teza de doctorat la mijlocul anilor 1970. Cei trei s-au întâlnit pentru prima dată în 1975 la Chicago (p. 93), dar au păstrat legăturile prin mijlocirea personalității Profesorului până la moartea lui Mircea Eliade (în aprilie 1986). S-au respectat, s-au citit și s-au recenzat reciproc. Mai mult, cum se știe, Culianu a scris în 1978 o primă monografie dedicată lui Eliade (în italiană), alături de alte texte elogioase și îndatorate celui pe care l-a considerat un maestru spiritual. În același timp, Culianu a salutat entuziast și scrieri ale lui Bruce Lincoln – Priests, Warriors, and Cattle: A Study in the Ecology of Religions, de exemplu, într-un număr din 1982 al prestigioasei publicații academice „History of Religions“. În timp ce Bruce Lincoln avea să predea, după susținerea doctoratului în 1976, la Universitatea din Minnesota, Culianu – aflat inițial la Milano – a ajuns la Groningen și, de la mijlocul anilor 1980, la Chicago, alături de maestrul său. I-a și devenit succesor după 1986 la Divinity School de la Universitatea din Chicago. La același reputat centru academic s-a întors, ca profesor, și Bruce Lincoln după misterioasa și neelucidata asasinare a lui Culianu de la 21 mai 1991. Acestea sunt, pe scurt, datele care îi leagă pe cei trei istorici ai religiilor. În plus, Bruce Lincoln s-a arătat deschis față de diverși cercetători care au încercat să reconstituie viața și opera lui Mircea Eliade, împărtășind cu ei amintirile sale despre ilustrul său profesor și coleg de breaslă; îl menționează cu recunoștință și Florin Țurcanu în poate cea mai consistentă și echilibrată biografie a lui Eliade (Mircea Eliade. Prizonierul istoriei, Editura Humanitas, 2005, p. 29).
Cartea cu o intrigă polițistă pe care a scris-o Bruce Lincoln are toate datele unei investigații de detectiv, la fel ca volumul din 1996 al altui profesor de la Chicago, Ted Anton (tradus în românește un an mai târziu – Eros, magie și asasinarea profesorului Culianu, Editura Nemira, 1997). Totul pornește de la un teanc de hârtii lăsat, probabil din precauție, de Ioan Petru Culianu unui alt coleg de la Divinity School (Mark Krupnick) chiar cu o săptămână înainte de a fi ucis. În anul 2003, dosarul misterios ajunge la Bruce Lincoln, care fusese mult mai apropiat de Mircea Eliade și Ioan Culianu decât Krupnick. Era vorba de traduceri în engleză ale articolelor prolegionare publicate de Mircea Eliade la finele anilor 1930. Cumva straniu, Lincoln nu a fost preocupat în mod special de conținutul și de posibila valorificare a materialelor rămase de la Culianu și chiar le pierde din cauza neglijenței (p. 15).
Însă, după pensionarea din 2017, își propune să îndrepte această gravă eroare și să înțeleagă atât semnificațiile gestului făcut de Culianu, cât și complicata poveste a angajamentului politic interbelic al lui Mircea Eliade. De altfel, spre deosebire de Ted Anton, Bruce Lincoln se concentrează mult mai pregnant asupra posibilei legături dintre uciderea lui Ioan Petru Culianu – într-o toaletă a Universității din Chicago – și textele semnate în tinerețe de Mircea Eliade, articole care vădeau atașamentul marelui filosof al religiilor față de Mișcarea Legionară și de ideile sale politice fasciste, antisemite și xenofobe. În consecință, Lincoln a învățat limba română, a citit mult despre România anilor 1930, ca și despre raporturile regimului comunist cu exilul, a derulat mai multe investigații (inclusiv de istorie orală) și a plonjat într-un domeniu care nu avea mare legătură cu specializările sale anterioare (studii de ecologie a religiilor, analiza miturilor fundamentale indo-europene, religie comparată etc.). Rezultatul acestor eforturi a fost volumul tipărit la finele lui 2023 la Oxford University Press (Secrets, Lies, and Consequences: A Great Scholar’s Hidden Past and His Protégé’s Unsolved Murder), tradus și în română la mai puțin de un an distanță.
Avem expuse în cartea lui Bruce Lincoln două schițe biografice (privitoare la Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu) puse în paralel, două existențe care ajung să se intersecteze îndeosebi după septembrie 1974, momentul în care Profesorul și tânărul aspirant la o carieră academică în domeniul Istoriei religiilor s-au întâlnit la Paris. Viețile paralele au în comun, pe lângă preocupările științifice asemănătoare, și despărțirea de țara natală (la exact 30 de ani distanță: Eliade – în 1942; Culianu – în 1972). Cel din urmă era fascinat de personalitatea și opera profesorului de la Chicago încă din România (când i-a și scris pentru prima dată) și inițial nu a dat crezare afirmațiilor legate de implicarea lui Eliade la finele anilor 1930 în politica prolegionară și antisemită. Cum știm, prima dezvăluire majoră și de impact privind trecutul (politic și publicistic) ascuns al lui Eliade îi aparține lui Theodor Lavi în 1972. După un timp, ecourile acuzațiilor au ajuns și în Italia, unde se afla pe atunci Culianu (ca asistent al profesorului Ugo Bianchi la Universitatea Catolică din Milano). Deși în România fusese genul studiosului care devorează biblioteci și un lider al generației sale de la Filologia bucureșteană, Culianu – la fel ca mulți alți savanți umaniști români din timpurile comunismului – nu ajunsese în studenția sa la fondul secret al Bibliotecii Academiei Române pentru a parcurge „Buna Vestire“, „Vremea“ și celelalte publicații în care Eliade semnase articolele în discuție. Abia în 1988, după multe sfâșieri interioare, Culianu a admis public faptul că Mircea Eliade scrisese într-adevăr texte favorabile Gărzii de Fier, sugerând că este deconcertat de conținutul lor (pp. 171-172).
Iar odată cu acest punct de inflexiune în raportarea lui Culianu față de maestrul său ajungem și la esența cărții. Ce aduce nou Bruce Lincoln în raport cu Ted Anton (și cu alți autori) este focalizarea asupra cuplului Eliade, precum și importanța pe care o acordă atât prezenței lui Christinel Eliade în viața profesorului de la Chicago, cât și interacțiunii ei (uneori contondente) cu Ioan Petru Culianu. Ted Anton – care o menționa pe Christinel doar în câteva situații – se limita să constate că soția răposatului Mircea Eliade nu i-a permis lui Culianu, la finele anilor 1980, editarea critică a textelor prolegionare. În volumul comentat aici, Christinel Eliade nu este deloc un personaj secundar. Bruce Lincoln merge mai departe și zugrăvește un tablou conflictual existent între cei doi, Christinel Eliade și Ioan Culianu, după 1986: prima devine suspicioasă față de intențiile lui Culianu în legătură cu publicistica politică a defunctului său soț, iar autorul monografiei despre Eliade „a fost lovit în plin de furia ei“ (p. 172). „Este posibil să se fi gândit și la un atac fizic sau să fi pus în mișcare așa ceva?“ (p. 177) – se întreabă Bruce Lincoln, având în minte momentul fatidic de la 21 mai 1991. Tot el admite însă că: „Nu a apărut nicio dovadă concretă care să o lege direct pe doamna Eliade de crimă, astfel încât această teorie – ca și celelalte care au fost avansate – rămâne speculativă și ipotetică.“ (p. 178). Ceea ce nu exclude însă ca ipoteză Bruce Lincoln este posibilitatea ca anturajul din Chicago de orientare (neo)legionară din jurul familiei Eliade să fi decis rezolvarea „problemei“ Culianu: „În calitate de păstrătoare a flăcării soțului său, în cazul în care Christinel s-ar fi plâns cu voce tare și suficient de des, existau persoane capabile să ia măsuri în numele ei, deoarece comunitatea [românească din Chicago] includea și un număr mare de foști [legionari] și neolegionari. (…) Auzind că doamna Eliade a resimțit schimbarea de atitudine a lui Culianu ca pe o trădare a moștenirii, memoriei și cauzei lui Mircea, unii dintre aceștia puteau foarte bine să tragă concluzia că acest parvenit nerecunoscător merita soarta pe care Legiunea leo rezerva trădătorilor.“ (p. 178).
Bruce Lincoln pare conștient de limitele investigației sale și, la fel ca Ted Anton, nu a putut aduce în fața cititorului mai mult, adică acel „pistol fumegând“ pe care să îl pună clar în mâna unui ucigaș cu nume și prenume. Moartea violentă a lui Culianu rămâne încă înconjurată de mister. Poate că ceea ce nu a rezolvat Poliția din Chicago, împreună cu FBI, nu va lămuri nici acest tip de cercetare academică. În final, remarc și documentarea extinsă efectuată de Bruce Lincoln, autor care a apelat inclusiv la piese ale literaturii secundare românești existente în publicații de specialitate autohtone nu întotdeauna la îndemâna cercetătorilor din spațiul anglo-saxon.