Autor suedez ale cărui cărți încep să fie aduse în atenția cititorului român, Alex Schulman practică o scriitură fără artificii, cu grad crescut de lizibilitate. În 2024, apare romanul Gara Malma, la Editura Humanitas, cu traducere și note de Andreea Caleman. E construit din 28 de capitole, asemenea unui colaj de fotografii developate sub ochii privitorului. Titlurile preiau numele celor trei personaje conectate, Harriet, Oskar și Yana, alternativ, după cum obiectivul se mută, în tangajul vieții, de pe-un chip pe altul.
Toposul central e gara dintr-un orășel, Malma, cu tot ceea ce presupune acest cadru al acțiunii. Există în literatură o întreagă tradiție în a descrie acest spațiu, peroanele, trenurile, impiegații, mecanicii, însoțitorii de tren, conductorii și toată forfota care, între două icnete de fluier strident, sudează destine. Povestea începe pe un peron. Tatăl și fiica de opt ani, Harriet, merg la o înmormântare. Printre ițele memoriei, brusc, copilul aude cum, în bucătărie, părinții, ca la jocul de cărți, în preajma divorțului, negociază. Surorile vor fi despărțite. Ea va merge la tata, iar Amelia va rămâne cu mama. O temă pentru acasă devine pretext al întoarcerii spre sine. Fetița trebuie „să descrie o amintire cât mai detaliat cu putință“ (p. 16). Imaginația copilei, care simte că nu e iubită, că nimeni nu o vrea, se cuplează imediat la realitatea proximă, la crucifixul de pe perete, la jocul nefast cu bunica, la faptul că i-a sucit mâna până la sânge, la cumplita spaimă.
Într-alt cadru, de la fereastră, se vede Marea Baltică. Cuplul se pregătește să urce-n vagon. Absența comunicării este evidentă, muțenia trasează un zid. Prezentul se conectează brusc la firele trecutului. Oskar, un agent imobiliar, a cunoscut-o pe bibliotecara Harriet în trenul care mergea de la Göteborg la Stockholm. Ea a a urcat vijelios, fără bilet, a creat un întreg circ, nu a vrut, la avertismentul polițiștilor, să coboare. Afectat, ca un gentleman, el a consolat-o. Așa a început idila lor. Antrenată în dialog, ațâțată, pronunță fraza care-i place mult, de-a dreptul filosofică: „Uneori îmi aud oasele trosnind sub greutatea tuturor vieților pe care nu le trăiesc.“ (p. 32). Urmează altele, repetate, ca un ecou, în timp ce ne trec prin fața ochilor Slussen, zona centrală din Stockholm, și ecluza dintre Lacul Mälaren și Marea Baltică: „O singură dată în viață se întâmplă să te vezi cu adevărat pe tine însuți, și asta e ori cea mai fericită, ori cea mai amară clipă a vieții tale.“ (p. 36).
Toate firele narațiunii plurifațetate pornesc de la Harriet. Tatăl ei, fotograf pătimaș, „obișnuiește să atârne fotografiile la uscat ca pe rufe“. Și-a transformat sufrageria în cameră obscură, în care se află, pe masă, „Sute de fotografii cu vulturi, întotdeauna aflați la distanță atât de mare, încât nu deslușești nimic mai mult decât o pată întunecată.“ (p. 109). Tata îi face fotografii neîncetat. Merg să o întâlnească pe sora ei. Nu se întâmplă mare lucru în roman, e ritmul, același, al unor vieți obișnuite, ca-n fragmentul: „Tata se oprește, a văzut o pasăre pe gard. E o gușăroșie, îi explică el și o întreabă dacă își amintește de unde îi vine numele. Harriet spune că da și tata se mulțumește cu atât. Fotografiază pasărea și merg mai departe, intră pe poartă, trec pe lângă un ceas solar, un cerc din fier forjat susținut de o sculptură reprezentând un băiat gol. Harriet simte neliniștea cuprinzândui tot trupul – dacă mama a angajat avocați care au spus că nu mai au voie să se întâlnească, atunci nu e rău că sunt aici, în grădina lor?“ (p. 206). Captată, deformată, perturbată, aceeași, deși mereu în schimbare, viața prin aparatul de fotografiat e ca o trecere prin localități necunoscute, ca o observare a naturii, a păsărilor în zbor planat. Peste toate secvențele, povestiri care pot funcționa și independent, există o întrebare obsedantă în roman: „Când îți pierzi copilul?“ (p. 202).
Yana, o singuratică, la fel ca mama ei, se simte privată de afecțiune. După moartea tatălui, moștenește albumul de familie. E în vagonul-restaurant, în care se fumează snus, o pudră de tutun umedă, care se ține între buza de sus și gingie vreo două ore, în țările nordice, Suedia, Finlanda, Norvegia. Între ea și tatăl „încordat și închis“, „schimburile de cuvinte erau tensionate, precum cablurile de oțel ale unui ancoraj de pod“ (p. 41). Vizita la psihiatru, atacurile de panică, senzația că va muri, antidepresivele, conturează o viață pe muchie de cuțit. Relația de familie, declinul ei, deteriorarea stării de bine, se transmit de la o generație la alta. Cearta dintre părinți se acutizează. Yana e între ei, ca un obiect pasat de la unul la celălalt. Se gândește la dispariția mamei, se întreabă dacă a fost nefericită. Bănuiala că avea un amant persistă. Viața merge înainte, e ca un roller-coaster.
Harriet îi arată lui Oskar casa-n care a locuit. Totul se derulează firesc, trec din încăpere-n încăpere, aranjarea obiectelor în memorie se produce cu încetinitorul. Relația apropiată pe care o are cu Bo, tatăl său, o face să sufere. Când acesta se îmbolnăvește, simte că trebuie să stea la căpătâiul lui. Pe marginea unui pat de spital, va înfrunta moartea, va asculta inima care bate din ce în ce mai încet, până la stingere. Pe altă orbită, o altă imagine, pregnantă: polițiștii care-i opresc pe autostradă pentru viteză mare, pentru că nu au revizia tehnică, iritarea tatălui, discuția care degenerează, împotrivirea, refuzul de a ieși din mașină, imobilizarea la pământ, vehiculul rămas pe marginea drumului. Totul se complică, ca-n viața de familie, cearta părinților e laitmotiv, plecarea precipitată a mamei, de asemenea. E un moment când totul o ia razna, când nimeni nu cedează și ies scântei.
Episoade macabre o au în centru tot pe Harriet, prevestind finalul. Lumina cade constant pe chipul ei. Strașnica bătaie dintre surori destramă legătura de sânge, ca la ciocnirea unor castaniete. Se produce înstrăinarea. A mușcat-o pe Amelia de sfârc, aparent fără motiv, i l-a smuls, l-a aruncat pe ponton. Se instalează șocul, urletele de durere, panica mamei. Sfârcul nu poate fi cusut. Pe alt plan temporal, în copilărie, o vedem sărind de pe dulap. În cădere, se prăbușește peste iepurele Ninen, animalul de companie, strivindu-l. Se duce cu tatăl ei să-l îngroape lângă lac, sub un măr, aproape de casa unde locuiește sora ei.
Harriet îi spune lui Oskar unde a îngropat, demult, cu tatăl ei, urna cu cenușa iepurelui. Întâlnirea cu Amelia, în acel cadru, e prevestitoare de rău. Totul se petrece, în acest punct, în ritm accelerat, secvențe ca niște fotografii se însăilează, intermezzo-uri, ca pentru a nu le uita. Parcă totul ia forma unor frunze pe care vântul le poartă, le duce departe, în spirală. Reapare pasărea vorace. Vulturul din copac ar putea fi fotografiat. Textul e ca o bandă ce se-nfășoară-n jurul ideii de familie scindată, e despre cum gestionăm relațiile cu cei apropiați, despre cum tăcerile instalate adânc pot crea falii de nesurmontat. Trenul e locul în care se deschid în comunicare protagoniștii. Peisajele care defilează la fereastră sunt în ton cu episoadele vieții, reluate mereu. De fapt, cadența roților se regăsește-n alternanța titlurilor de capitole. Scurte, ca urcatul sau coborâtul treptelor, în mișcare.
Yana vrea să afle mai mult despre ceea ce s-a întâmplat atunci, vrea să sape în grădina unei bătrâne ciudate, care-i spune că face zilnic 120 de km în mașină până la serviciu. Vrea să găsească acel ceva îngropat de Harriet, lângă un măr, cu ani în urmă. Acolo ar trebui să fie o scrisoare. Găsește textul foarte scurt și enigmatic: „Și eu pe tine, mai mult decât orice.“ (p. 235). Alex Schuman scrie o carte în care trecutul revine și se întrepătrunde cu prezentul, creând senzația de nedefinire, de aproape atemporalitate, de iluzorie ancorare în realitate. Yana pierde trenul. Intră în barul cu chelnărița care șterge mesele și se pregătește de închidere. Bea o cafea prelungă. Își spune că nu e singură. Asta a scris și mama ei, pe fiecare fotografie din albumul de familie: You Are Not Alone. (p. 254).
Amelia i-a spus lui Harriet, cu cinism, că Bo nu e tatăl ei. Acesta a fost teribilul motiv. De aceea ireconciliabilul s-a infiltrat în viețile lor, de aceea s-a înfuriat și a mușcat-o de sfârc. Tensiunea acumulată în text, de-a lungul capitolelor, se revarsă-n gestul ultim, al ieșirii din scenă. De fapt, cartea întreagă nu e decât o prefigurare a momentului final, paralizant. Harriet se sinucide, se aruncă în fața trenului, sub privirile lui Oskar înnebunit. Peisajele scapă de sub control, se disipează, ca amintirile. Surprind o realitate volatilă, înregistrează întâmplări fragmentate, disonanțe sufletești, ecouri ale părelnicei stări de bine, înșurubate într-o vârstă pierdută, care se răsfrânge, sub unghiuri imperfecte, în dimensiunea unui prezent derutant. Traumele din copilărie revin la suprafață, bulversează personajele, erodează, sapă adânc. Gara Malma e o carte despre amintiri dureroase.