Dacă romanul Caietul interzis nu ar fi fost scris la jumătatea secolului trecut, în 1953, ar putea trece drept un text tipic anilor 2020. În formula expunerii ca jurnal – un tipar narativ asumat de autoare, Alba de Céspedes, fiica scriitorului și diplomatului Carlos Manuel de Céspedes y Quesada, devenit președinte al Cubei –, Caietul interzis propune un discurs început în 26 noiembrie 1950 și încheiat în 27 mai 1951, atipic jurnalului ca specie a genului autobiografic. Însemnările zilnice sunt, mai degrabă, relatări la persoana întâi despre relația protagonistei cu jurnalul decât însemnările însele din pagini, intrări cronologice care păstrează caracterul scriiturii autobiografice, dar care sunt mai degrabă reflecțiile diaristului la încheierea consemnării, inserții în fluxul conștiinței, după ce filtrul verbalizării a impus deja o formă de cenzură.
Un roman psihologic, așadar, înrădăcinat în tiparul romanului european de sorginte proustiană care a eliberat discursul feminist, dar care nu este un roman feminist, ci unul al emancipării femeii. Caietul interzis propune mutarea atenției pe naratorul-personaj Valeria Cossati, instanță narativă intradiegetică, expunând evoluția sa ca protagonistă și proiecțiile evoluțiilor soțului și celor doi copii deja adulți în planul percepției proprii. Valeria e un personaj deopotrivă martor și implicat în diegeză. Formula narativă pentru care optează Alba de Céspedes este una care rezultă din încercarea de împrospătare a romanului psihologic feminin, iar rezultatul este cu adevărat remarcabil: prospețimea scriiturii se simte și azi, la peste șapte decenii distanță, în ciuda faptului că amprenta constrângerilor postbelice într-o Italie învinsă în cel de-Al Doilea Război Mondial este destul de puternică.
Două aspecte merită remarcate aici: pe de o parte, politica Editurii Humanitas Fiction de a recupera autori de secol XX al căror discurs este actual și convingător, pe de alta, prospețimea pe care o aduce textului traducerea Gabrielei Lungu, care menține povestea într-un soi de actualitate perpetuă a analizei personajelor, în ciuda faptului că parcursul epic este redus extrem de mult. Revenind la autor, scriitoarea italo-cubaneză Alba de Céspedes, care, după o carieră impresionantă în Italia, a decis să se mute în Franța, este constant preocupată de recuperarea femeii în roman, iar textele ei contribuie, mai discret decât cele ale eseistei și prozatoarei franceze Simone de Beauvoir, mai elegant decât în cele ale franco-americancei cu origini cubaneze Anaïs Nin, la o dublă emancipare: a personajului feminin, începând cu romanul Nessuno torna indietro, dar mai ales cu Dalla parte di lei, ambele publicate în 1949, și a instanței auctoriale feminine.
În Caietul interzis, cele două forme de emancipare se suprapun, pentru că personajul devine conștient de sine abia după ce începe să se raporteze la propriul jurnal, la textul-oglindă, în care se reflectă și unde observă că simțul datoriei față de familie acaparase întreaga imagine. Descoperindu-se în lumina jurnalului care are rolul de a curăța privirea, de a scoate din ochi ciobul de oglindă care deformează percepția, Valeria Cossati nu este un simplu personaj în parcursul eliberării de normele rigide ale unei societăți profund masculine, ci și o proiecție a unui autor care înțelege rolul emancipator al textului literar. Dar tocmai într-o astfel de societate existența jurnalului este compromițătoare, iar expunerea liberă a gândurilor e problematică:
„Dar imediat cum am luat caietul acesta în mână mi-am pierdut liniștea. În el, imaginea lui Guido apărea peste tot printre rânduri: cuvintele lui, scrise, dobândesc ecouri nebănuite, chemări rătăcite. Ar fi trebuit să spun «da» încă din prima zi în care el mi-a propus să plecăm, pentru că, în realitate, nu-mi doresc altceva, renunțarea mea e doar o altă dovadă a lipsei de curaj pe care Mirella o numește ipocrizie. În fața acestor pagini mă tem. Toate sentimentele mele atât de profunde putrezesc, devin otravă, și-mi dau seama că devin cu atât mai vinovată cu cât încerc mai mult să mă judec. Trebuie să distrug caietul, să distrug diavolul care se ascunde între o pagină și cealaltă, ca în orele vieții. Seara, când ne așezăm cu toții la masă, părem limpezi și corecți, fără ascunzișuri, dar eu știu deja că nici unul dintre noi nu se arată cum e cu adevărat, ne ascundem, ne camuflăm cu toții, din pudoare sau cu intenția de a-i enerva pe ceilalți.“ (p. 302).
Ținerea jurnalului e un exercițiu de echilibristică. Din perspectiva persoanei care își asumă viața domestică, ciobul de oglindă deformatoare este jurnalul însuși. Din perspectiva expunerii de sine e antidotul. La jumătatea secolului XX, o asemenea proiecție – care include sinele-oglindă al lui Charles Horton Cooley, adică percepția de sine și pro iectarea percepțiilor celorlalți despre sine, dar care anticipează dramaturgia socială a lui Erving Goffman, perspective anterior sau ulterior justificate prin teorii din aria cunoașterii psiho-sociologice și comunicaționale – este cu siguranță una anticipând un anumit tipar scriitural în care femeia, eliberată de constrângeri, se poate raporta critic la propria emancipare.
În esență, această dublă perspectivă asupra eliberării de constrângerile sociale permite raportarea critică la însuși actul eliberării, proaspătă și în planul ideilor, nu doar în cel al scriiturii, care, la rândul ei, deschide posibilitatea jocului auctorial intenționat, intens și persistent, dublând senzația de incizie dureroasă pe care jurnalul despre care se vorbește în Caietul interzis o produce în actul lecturii. O reașezare, mai degrabă o schimbare a sistemului de coordonate, asigură eliberarea treptată de un lest sufletesc care nu permite nici înălțarea, nici perspectiva de la înălțime. În ciuda coborârii în adâncimile psihicului uman la reflectarea în text, senzația la lectură este a unei înălțări. Alba de Céspedes nu se raportează în Caietul interzis la orizontala epicului, ci, dezlegând lestul de nacela sufletului, oferă o perspectivă de la înălțimile a ceea ce este etern uman.