Procesul de viol în masă și de „submisiune chimică“ ce a zguduit recent Franța mi-a deschis ochii asupra unui subiect foarte rar abordat în dramaturgia noastră: violul conjugal. (Pentru cine nu știe la ce proces mă refer: e vorba de cazul lui Gisèle Pelicot, femeia drogată și violată timp de ani de zile de soțul ei și de zeci de necunoscuți racolați de el pe internet.) Spre deosebire de alte violențe sexuale, violul conjugal a fost incriminat foarte târziu: în Franța, abia în 1990, iar în România, în 2000. Scriitorii l-au denunțat, însă, mult mai devreme. În Fiziologia mariajului (1829), Balzac îi sfătuia pe domni să nu își înceapă mariajul cu un viol („Ne commencez jamais le mariage par un viol.“), iar Al. Dumas-fiul se pronunța contra „violului legal“ în prefața, din 1869, la comedia sa L’Ami des femmes (1864): „Ce n’est plus l’amour, c’est le viol légal et consacré; mais c’est le viol, aussi repoussant dans sa forme que celui que la loi condamne …“ Adică: „Nu mai este dragoste, este viol legal și consacrat; dar este viol, la fel de respingător în forma lui ca acela pe care legea îl condamnă…“
În dramaturgia autohtonă, primii autori care abordează explicit fenomenul par a fi Hortensia Papadat-Bengescu și Camil Petrescu. Mă gândesc la piesele A căzut o stea și în special la Bătrânul, ale celei dintâi (din 1915 și 1918, întâia publicată postum, a doua, în 1920), respectiv la Jocul ielelor a celui din urmă (scrisă, într-o primă versiune, de negăsit, în 1916, și definitivată în 1946).
Simona Demir și Gina Delescu, eroinele primelor piese scrise de Hortensia Papadat-Bengescu, sunt captive ale unui mariaj nefericit, iar încercările lor de a evada au ca finalitate moartea sau resemnarea demnă. Amândouă sunt burgheze bine educate, așa că își fac din activitatea intelectuală un mic refugiu domestic și un scut contra partenerului de viață. Astfel, ca să se sustragă chemărilor soțului „la culcare“ după o ceartă (chemări rostite când pe un ton conciliant, când pe un ton imperativ, autoritar), Simona rămâne în camera de zi sub pretext că vrea să citească. Cortina primului act se lasă peste refuzul ei obstinat de a răspunde la solicitările soțului, avocatul Radu Demir:
„SIMONA (micșorează lumina, caută o carte. Se întinde pe canapea. Radu saltă din umeri, mai așteaptă, apoi trântește ușa și trece în camera de culcare. Ușa a rămas întredeschisă).
RADU (de dincolo): Vii?
SIMONA (nu mișcă, nu răspunde).“
Salvarea e temporară, pentru că neînțelegerile cuplului, generate de egoismul, gelozia, mercantilismul și mojicia lui Radu, irump la suprafață în actul următor, ducând la divorț. Simona nu își revine după această ruptură, negăsindu-și locul alături de noul soț, bogatul armator Ian Balli, care i se dedică exclusiv și căruia ea nu îi poate răspunde cu aceeași afecțiune, refuzând consumarea noului ei mariaj. Presată – cu bune intenții, dar totală lipsă de înțelegere a sufletului feminin – să-și „normalizeze“ relația, de către anturajul preponderent masculin (Ian însuși, doctorul neurolog, amicul Georgie Maxim și profesorul Pralea), Simona clachează și se sinucide. Emblematică pentru mentalitatea patriarhală căreia îi cade victimă eroina e atitudinea neurologului, care crede că reluarea vieții sexuale alături de noul său partener de viață ar vindeca-o pe Simona de nevroza de care suferă.
Gina are mai multe refugii: în trecut, în lectură și în știință. Ea își asistă socrul, pe Luca Delescu, zis Bătrânul, în laboratorul de chimie și redactează discursurile politice ale soțului ei, Dinu, deputat și ministeriabil, fiindu-i mai degrabă secretară decât soție. Conflictul dintre cei doi izbucnește atunci când Dinu își „descoperă“ nevasta, înainte complet neglijată, și își revendică „drepturile“ conjugale, cu ocazia unei recepții (la care nu omisese să-și invite și amanta). Refugiile intelectuale nu îi mai servesc Ginei la nimic în această situație, iar Bătrânul, ocrotitorul și tovarășul ei sufletesc, nu-i mai poate sări nici el în ajutor. Serata din actul al IV-lea se transformă într-o adevărată vânătoare, Dinu fiind mereu pe urmele Ginei și încolțind-o cu orice prilej, mereu mai întărâtat de rezistența acesteia. Intențiile lui sunt străvezii:
„DINU: Vino, flămândo! Unde ai fugit? Vor pleca curând. (Gina tresare.) Nu-ți fie frică. Orice om când iubește e sclavul. Ești stăpână.
GINA: Nu vreau.
DINU: Încă! Bine! Piedica e un fel de virginitate.
GINA (încet, cu furie): Violează legile. E destul de atrăgător. Cu femeile te știam mai conciliant.
DINU: A! Înfruntare serioasă! Nu mă sperii.“
Ca să scape de Dinu, Gina fuge la un aproape necunoscut, clubman-ul Lungeanu, care se dovedește un adevărat cavaler. Între ei se țese o delicată idilă, dar femeia alege să revină acasă, după ce Dinu îi promite că toate vor fi ca înainte. (Spațiul nu îmi permite să intru în subtilitățile psihologiei protagonistei, a cărei complexitate întrece, în opinia mea, cam toate portretele feminine din dramaturgia românească.)
În fine, în Jocul ielelor întâlnim (în scena a II-a a actului al II-lea) următoarea replică revelatoare, adresată de către ministrul Justiției, Șerban Saru-Sinești, soției sale, Maria:
„Tu ai făcut din căsnicia asta o luptă întoarsă, crâncenă. Am îndurat ani de zile îngenunchierea mândriei mele de bărbat… Te-am iubit cu o voință smintită și iubirea mea a fost arma cu care m-ai lovit. A trebuit să învăț că nimic nu întrece în cruzime hotărârea unei femei, care se știe aprig dorită, de a se refuza… cu dinții strânși de silă. Ascultă, cum să uit că ani de zile ca să fii a mea, eram nevoit să te amețesc mai întâi, cu alcool? – cu o furie sufocată – că îmbrățișarea mea, ca pe-o doctorie, nu o puteai suporta decât narcotizată?…“
Avem aici nu numai un caz de viol conjugal, ci și de „submisiune chimică“ („soumission chimique“), asemănător cazului Pelicot invocat anterior. Sinești e înzestrat de dramaturg cu trăsăturile clasice ale perversului, ducând o viață dublă, clivată: în existența de zi cu zi e charismatic, își cucerește cu farmecul și inteligența lui interlocutorii, e dominator, joacă perfect comedia respectabilității, ajungând să încarneze însăși ideea de justiție, iar, în ascuns, transgresează orice regulă, lăsându-se purtat de porniri criminale (o ucide, pentru bani, pe bătrâna Manetti) și, mai cu seamă, de o sexualitate deviantă. Să ne amintim: o ia pe Maria de soție împotriva dorinței acesteia, când abia ieșise din adolescență, cucerit de aerul ei de „fetiță“, o posedă cu forța după ce o amețește cu alcool și își transformă „picătură cu picătură furia în voluptate“ atunci când întreține relații sexuale cu ea în auzul amantului său (de fapt, singura și marea ei dragoste, Gelu Ruscanu), pe care îl știe ascuns în camera de baie. În plus, obsedat de Maria, Sinești frecventează bordelurile și consumă imagini pornografice, încercând să o regăsească în alte femei: „Ars de o sete smintită ți-am căutat sosii în toate casele vițiului. Am cercetat crispat albumele lor cu fotografii…“ Pe cât de consumat e Gelu de absolut, pe atât de consumat e Sinești de fixația sa erotică în raport cu Maria, eroina fiind zdrobită între cei doi.
Ceea ce îi deosebește pe cei doi autori e că Hortensia Papadat-Bengescu privește dramele eroinelor sale din interior, pe când Camil Petrescu își vede eroina din exterior, un pic ca soțul și falsele amice ale Mariei, pentru care ea rămâne o enigmă și o „nevropată“. Ca femeie, trebuie să spun că rezonez mult mai puternic cu viziunea Hortensiei Papadat-Bengescu. Pregătind, de curând, o expoziție online intitulată „Dramaturgia feminină românească între 1920 și 1948“ (care poate fi vizitată pe site-ul www.fem100.ro), am putut constata că scriitoarea și-a devansat colegele și chiar o parte dintre colegii de breaslă literară, inclusiv în dramaturgie, prin tematica îndrăzneață abordată și prin modernitatea limbajului teatral (mult mai puțin expozitiv, mai plin de subînțelesuri, decât la „suratele“ sale). De altfel, spre meritul lui, însuși Camil Petrescu profețea, în volumul său Teze și antiteze, din 1936, că: „Într-o zi… se va vedea că Doamna Papadat-Bengescu nu e numai cea mai de seamă romancieră a noastră, alături de Rebreanu, dar și cel mai de seamă autor dramatic al nostru.“