Astăzi, un accent doar ne translează din spațiul dramaticului în acela al tragicului. Războaie, nenumărate fronturi, locuri care stau pe butoaie de explozibil, atacuri teroriste. Esența răului este înăuntrul ființei umane. Dar cine privește acolo? Un mesaj politic neinspirat formulat, dar agresiv, o traducere neatentă a lui, o exprimare rapidă și neglijentă a unui gînd, pulsațiile atitudinilor revanșarde, forța terifiantă a oricărei forme de putere și, mai ales, de arătare a ei, ridicolă de cele mai multe ori, goană după faima imediată, după bani, lipsa de empatie, eliminarea interesului față de celălalt sau a grabnicul ajutor pe care îl poți da, dezinteresul față de proximitate aplecarea spre înțelegerea celuilalt, chiar dacă problema lui este departe de educația și formarea ta, evoluția interioară și individuală nu ne mai poartă spre umanitate ca semn profund a ceea ce ar trebui să fim. Tot mai împovărați de griji, de poveri absurde, false ca știrile sau anunțurile din rețelele de socializare, nu mai ridicăm privirea spre lumină. Spre orice sursă care ne o aduce în viață. Resemnați, părînd că le știm pe toate, suficienți și sastisiți, nu ne mai întrebăm nimic. Nu mai întrebăm nimic. Răspunsurile și-au pierdut locul. Suficiența aceasta nu este altceva decît moartea curiozității, a dorinței de căutare, deci, de cunoaștere. Mă gîndesc că și de aceea, artiștii, creatorii se simt tot mai singuri, izolați față de agitația maladivă a unei societăți schimonosite în absența toleranței. Corpurile și mințile se usucă, se strîng, imaginația sărăcește, repetă forme și nu naște altele noi, iubirea resimte totul ca pe o pedeapsă existențială. Peste tot s-a insinuat confuzia și dictatura verdictelor pronunțate exact de cei care se pricep la tot și la toate. O mișcare tactică lentă, pînă la un punct, dar precisă.
Pe 27 martie este Ziua Mondială a Teatrului. Sărbătoarea aceasta este, de fapt, o strigare a breslei, înseamnă un moment de conștientizare a solidarității și a solidarizării. Vocea teatrului ca voce a cetății. Sărbătoarea drept centru al comunității. Nu sîntem împreună doar în această zi. În fiecare seară, artiștii conviețuiesc cu spectatorii. În fiecare seară încearcă să călătorească umăr lîngă umăr pe tărîmuri ficționale, să se caute, să-și găsească emoția, în fiecare seară, în această formulă de dialog care este teatrul, se aud spaimele, anxietățile, disperările, depresiile. Dar, peste toate și dincolo de ele, se aude bucuria. Se simte. Chiar și ca o iluzie, bucuria este a creației. Nu cred că este nimic mai înălțător. Poate doar nașterea. Creația conține însă miracolul aducerii vieții pe pămînt. Poate de aici și forța ei.
În fiecare an, pe 27 martie , o personalitate teatrală comunică fricile și exaltările sale în raport cu funcția breslei în realitatea imediată. Recitind mesaje disparate scrise de mari regizori și actori ai lumii în ultimii ani, am avut o imagine ca un puzzle al vremurilor. Esența unui moment din istoria recentă, fapte și gesturi care produc cataclisme sînt prinse în cuvinte, rememorezi precis ce s-a întîmplat atunci, în anul acela, ce apropie sau desparte lumea. Un discurs ca acesta este o mărturie. O cronică a vremii. Parcurgînd pasaje întregi semnate de oameni de teatru valoroși, reașez, de fapt, axa acestei arte. De noi depinde ca rolul teatrului să nu se alieneze, ca artiștii să nu guste din ispita deriziunii, a facilului, a consumismului. De noi depinde să fim demni și verticali. Și văzuți ca atare. Respectul pe care ni-l acordăm, față de noi înșine și unii față de ceilalți impune atitudinea și celor din jur. Oamenilor politici trecători la butoane decizionale, dar care fac, de prea multe ori, rău. Pe termen scurt și pe termen lung. Speculează orice breșă pe care o văd între artiști, fără să pătrundă diversitatea părerilor care dau dinamică artei. Ci un măr al discordiei. Divide et impera este un slogan inepuizabil. Artiștii neînsemnați pentru arta lor, mediocri, măcinați de invidie și de ego împrăștie noroiul din cetate pe artiști. Din fericire, temporar.
Mesajul de anul acesta este scris de Theodoros Terzopoulos, regizor, autor, formator, fondator și director artistic al Companiei de teatru „Attis“, președinte al comitetului internațional al olimpiadelor de teatru. Născut în 1945 într-un sat din nordul Greciei, s-a format la Școala de Artă Dramatică Kostis Michailidis de la Atena și și-a continuat studiile la celebrul Berliner „Ensemble“, unde a făcut asistență de regie pentru Heiner Müller, mentorul său, Manfred Wekwerth, Ruth Berghaus și Ekkehart Schall. A fondat școli de teatru în Grecia, celebrele întîlniri internaționale de la Delf. A creat un concept teatral susținut pe tehnici de sondare a extazului dionisiac ca să fie revelat ceea ce este invizibil și insondabil. Poate că tocmai în anul 2025, un an al diviziunii umane, un an agresat de ură și de urît, de forțe ancestrale și primare, un artist grec oprește forfota asta în loc ca să ne implore să-l privim pe Dionysos. Fiul lui Zeus și al prințesei Semele din Theba. Dionysos este zeul vinului, al plăcerilor, al vegetației, al nebuniei și al teatrului. El ne conduce visceralitățile, extasul și imaginația. Creația teatrului care vine din aceste seve. Din ce poartă cel ce creează în minte, în inimă și în viscere. Ca și oamenii de teatru, și Dionysos este un martor. Există oare îngrijorare față de ororile și erorile acestui timp? Poate teatrul să compenseze alienările, intoleranța, distrucțiile ecologice, încălzirea globală, sărăcia, însingurarea, închiderea în celule ale unei realități virtuale ce inundă, de fapt, intimitatea? Textul regizorului grec este o sumă de întrebări grave, profunde despre teatru în raport cu rănile lumii noastre. El numește cîteva dintre afecțiunile umanității. Și degradarea ei. Oamenii de teatru suferă. Și nu întotdeuna pot salva concret ceva. Continuă să creadă, ca în toată existența sa, că teatrul rămîne însă un laborator în care diferențele coexistă și asta îl face diferit ca artă și ca mesaj. Theodoros Terzopoulos spune că toate întrebările ridicate de el nu își pot găsi răspunsuri definitive. Dar tocmai de aceea teatrul există și rezistă grație întrebărilor fără răspuns. Extrem de inteligent, de subtil și emoționant mesajul unui grec care simte, poate că altfel, pulsiunile universului și ale ficțiunii.
Ce ne propune azi, în secolul 21, în 2025, regizorul grec? Nu neapărat ca o soluție, unică și salvatoare, dar, cred, ca pe un interval pe care să ni-l luăm ca oameni de teatru pentru atitudinea proaspătă a creației, pentru demnitate și responsabilitate ca să acceptăm ieșirea din compromis și dictatură la nivel mondial.
„Să privim în ochii lui Dionysos, zeul ecstatic al teatrului și al Mitului, care unește trecutul, prezentul și viitorul, copil născut din Zeus și muritoarea Semele, purtător al unei identități fluide – feminin și masculin – coleric și calm, divin și animal, oscilînd între nebunie și rațiune, ordine și haos, acrobat pe linia dintre viață și moarte. Dionysos pune o întrebare ontologică esențială: Care este sensul pentru toate acestea pe care le trăim? O întrebare care îl poartă pe creator într-o stare mereu și mai profundă în căutarea rădăcinilor mitului și a multiplelor fațete ale misterului uman.
Avem nevoie de noi voci creative, preocupate să cultive memoria și să caute un tip nou de responsabilitate morală și politică care să ne ajute să evadăm din dictatura cu multe fețe ale Evului mediu de azi“.
De Ziua Mondială a Teatrului, o voce a unui creator grec ne propune să ne întoarcem cu fața către Olimp și să ne privim Zeul în ochi. S-ar putea ca acolo să găsim și întrebări, și răspunsuri, și întrebările fără răspuns care să neliniștească mereu și mereu eu-l creator. Și nu ego-ul. Poate reușim să ne lepădăm de primitivism dacă obosim să mai căutăm, din cînd în cînd, acești ochi…