Alegerea greșită
Un gând care nu-mi dă pace, fiindcă mi se pare că exprimă o problemă foarte mare a noastră, a tuturor, una care ne strică parcursul normal, și al țării, dar și personal, este acesta: cum alegem, cum îl trimitem într-o demnitate publică sau alta pe omul potrivit, pe profesionistul capabil să se achite de responsabilități fără să ne dezamăgească?
Fiindcă tot suntem în pre-campania electorală pentru alegeri prezidențiale, e firesc să ne întrebăm: vom greși încă o dată, așa cum am greșit de atâtea ori? Sigur, e posibil să greșim, chiar în condiții corecte de votare. De ce? Fiindcă informațiile noastre despre unul sau altul dintre candidați sunt fatal parțiale, avem inerent o (pre)imagine trunchiată, pozitivă sau negativă, a acestor persoane, nu le cunoaștem cu adevărat, le reprezentăm în mod superficial. Luăm partea drept întreg, adică reținem un anume aspect al personalității lor, care ne atrage atenția, care ne impresionează plăcut sau neplăcut, și-l absolutizăm, îl prelungim asupra acelui ins pe care-l catalogăm într-un fel sau altul, dându-i sau nu votul. Și orice candidat, chiar dintre cei de bună-credință, caută, neîndoios, să ne prezinte partea sa luminoasă, adică să ne cucerească și, într-un fel, să ne manipuleze în cele din urmă. Apoi, după ce l-am ales pe unul dintre ei, urmează de regulă deziluzia, grea, îndelung suportată, zi de zi, vreme de patru ani, de cinci ani sau de zece ani. Când ne dăm seama de eroare, nu mai avem cum să îndreptăm lucrurile.
Repet, să greșim este explicabil în condiții corecte de votare. Cu atât mai complicată e situația acum, când imixtiunea forțelor ostile rusești este evidentă, când , sub oblăduirea acelei entități statale străine (care, culmea, a ajuns în mod bizar să fie susținută de liderul de la Casa Albă!), partidele și diverse alte grupări extremiste autohtone au prins glas, s-au activat, au înflorit ca ghioceii sub razele primăverii. Va fi greu, greu de tot să scăpăm cu bine din această încercare, alegerile din luna mai.
Dar nu numai în domeniul politic e dificil de găsit și de pus omul potrivit la locul potrivit. Ci și în sfera noastră de activitate, cea literară. Atât de rar, de pildă, ai șansa să descoperi un redactor literar de vocație. Sau un cronicar literar pe a cărui judecată critică să te poți bizui. Unii vorbesc bine, îți lasă impresia științei de carte, dar cad la proba scrisului. Alții sunt și ei încântători ca oralitate, te conving de calitățile lor intelectuale, dar, când e să treacă la treabă, decepționează. Această mare prăpastie dintre vorbe și fapte! Ce odisee este să cauți și să întâlnești acele persoane înzestrate cu însușirea prețioasă, excepțională de a construi! (G. C.)
Literatura tânără în Luceafărul de dimineață
Revista „Luceafărul de dimineață“, sub conducerea lui Horia Gârbea, și-a luat în serios rolul de publicație dedicată, cu precădere, scriitorilor din noile generații. Iată, în cel mai recent număr al acestui lunar bucureștean editat de Uniunea Scriitorilor, avem semnele evidente ale unei adevărate ofensive a numelor de tineri autori prezenți cu creațiile lor. Astfel, numeroase comentarii critice au în atenție cărți ale tinerilor, despre care scriu Simona Grazia-Dima, Andrea H. Hedeș, Emil Lungeanu, Flaviu-George Predescu, Ella Leynard, Gela Enea, Mihaela Stanciu, Ioana Diaconescu, Ana Dobre, Monica Grosu, Flavia Adam, Iulian Cătălui și Horia Gârbea. Desantul liric cuprinde grupaje semnate de Giulia Oneț (debut absolut), Mara Mihai, Maria Ciurea, Carmen Secere și Roxana Baltaru (premiată de Uniunea Scriitorilor la concursul Literatura tinerilor de la Neptun), din ale cărei versuri reproducem un poem: „De când au făcut pace/ cu monogamia/ nu se mai mișcă/ îndrăgostiții/ din adăpost./ Genunchii li se înmoaie/ Vishuddha desface/ o floare./ Nu încă, îi vor spune morții, / mai sunt lucruri de întâmplat./ Din buricul degetelor / un drum./ Din matcă, poate/ un om mic.“ (Vishuddha. 03) Luceafărul de dimineață în noua formulă – o revistă de urmărit. (Cronicar)
Din sumar – Atitudini (februarie, 2025)
În revista ploieșteană „Atitudini“ (nr. 46, februarie, 2025) este marcată despărțirea de un scriitor foarte apreciat, Constantin Abăluță. Dan Gulea scrie în Argument: „Important este însă că publicul ploieștean, în primul rând, precum și publicul revistei, în general, au putut vedea felul în care acționează un mare poet ce nu s-a aflat în lumina reflectoarelor, o opțiune de viață și de exprimare din zona marginaliilor, a notelor și a completărilor ca și cum o simplă addenda nu poate schimba prea multe din ceea ce s-a(r fi) stabilit deja. Dar dacă?… Deschiderea pe care Constantin Abăluță a avut-o față de revista ATITUDINI, începând cu momentul 2021, este un exemplu pentru personalitatea sa și generozitatea învățată la școala interbelică.“ Capitolul evocator este completat cu un text inedit al scriitorului dispărut, „Eboșe pentru volumul MIC MANUAL DE TĂCERE“. Din sumar, am reținut și rubrica „Ace“ de Ion Bogdan Lefter, cu titlul După 2024, apoi interviul cu Ion Pop, articolul de istorie literară semnat de Alexandru H. Popa, intitulat Cincinat Pavelescu și Miss France 1928, Anahid, fragment din romanul Tokatlian Pera Hotel de Bedros Horasangian, reperele francofone de Diana Rînciog, despre parfumul Chanel NO 5, „un simbol centenar al Franței“, ca și articolul lui Dorin Stănescu despre unele pagini din istoria descoperirii Coifului de Aur de la Coțofenești – Prahova. (Cronicar)
Lumea în care trăim
În ziua de miercuri, 26 martie, e anunțat un mare miting de protest („Turul doi înapoi…“) și de sărbătorire a lui Călin Georgescu, cu ocazia zilei sale de naștere. Organizator: Partidul AUR, condus de George Simion. Informațiile publice spun că între sprijinitorii manifestației se află Rusia, implicată printr-un partid pro-moscovit din Republica Moldova, PSRM, care urmează să trimită cetățeni din Republica Moldova la manifestație. Dacă e adevărat, ne e greu să înțelegem situația: așadar, la alegerile din țara noastră candidează cineva, Simion, care colaborează pe față, el patriotul, el suveranistul, cu un stat străin, ostil țării noastre. Poate fi tolerat așa ceva? Ce probă le mai trebuie autorităților statului român pentru a se convinge de existența unui atac asupra României și pentru a-i opri pe autorii acțiunilor ilegale? l Se vorbește, în spațiul public, o limbă română din ce în ce mai suferindă. De curând, cineva a confundat substantivul cuplu, cu substantivul cuplet. L-a folosit pe cel de-al doilea cu înțelesul de cuplu și o mulțime de inși au preluat eroarea liniștiți, bombardându-ne cu expresia cupletul de politicieni. Ar fi putut spune, eventual, cupletul cuplului de politicieni. Altă greșeală de limbă care ne exasperează și care se întinde ca o molimă, fiind zăpăcitor întâlnită la enorm de mulți actanți ai vieții publice, este folosirea eronată a adverbului circumstanțial de loc undeva în locul adverbului circumstanțial de timp cândva. Auzim peste tot Undeva în luna mai, Undeva la anul etc., etc., într-un adevărat taifun al exprimării defectuoase. l După capitala Serbiei, și Istanbulul a devenit scena unor uriașe proteste: provocate de arestarea principalului oponent al lui Erdogan, Ekrem Imamoglu, primarul capitalei turce, căruia i s-a anulat diploma universitară, ceea ce îl împiedică să participe la alegeri. Această prigoană a produs revolta locuitorilor Istanbulului și în primul rând a studenților, care au organizat mitinguri de protest cu sute de mii de participanți. l Aflăm de la un post de radio că Putin l-a lăsat pe Trump să aștepte circa un ceas până să-i răspundă la apelul telefonic. Acest gest al stăpânului de la Kremlin probabil a mai zdruncinat încrederea președintelui american în bunele intenții declarate ale rușilor, care, iată, în timp ce vorbesc despre pace, își întețesc atacurile ucigașe asupra Ucrainei. Oricum, pacea în înțelegerea Moscovei este totuna cu o capitulare a Kievului, care să-i satisfacă toate pretențiile de neacceptat, ca și când ei, rușii, ar fi câștigat războiul, iar ucrainenii, după trei ani de rezistență eroică, degeaba ar fi luptat și le-ar fi ținut piept. Da, e corect țelul tratativelor, să nu mai moară oameni nevinovați, dar pacea nu se poate realiza după regula strâmbă unul ia tot și celălalt pierde tot. (G. C.)
Istoria? Care istorie?!
O foarte cunoscută rețea de socializare difuzează o fotografie postată de o pagină autointitulată PHOTO ISTORIA. Deasupra fotografiei, titlul scris cu caractere îngroșate: „Etnici romi din România, anii 30-40.“ Fotografia înfățișează niște case, mai curând bordeie, foarte sărăcăcioase, în preajma cărora se află vreo două personaje la fel de modeste. (Asemenea bordeie pot fi văzute în București, la Muzeul Satului și se poate constata că, în pofida aspectului, aceste așezări sunt surprinzător de… confortabile, adică vara – răcoroase, iarna – călduroase). Comentariile –nu meroase – nu s-au lăsat așteptate: „Până la socialism, așa trăia poporul.“ „Dacă nu-l votăm pe… (urma numele unui candidat) așa vom ajunge“ „Săraci dar fericiți“ (aluzie ironică la acest gen de aprecieri făcute la adresa regimului trecut). Cineva a opinat că ar putea fi colibele celor deportați în Bărăgan, în anii ’50… Cei mai mulți însă au tunat și fulgerat împotriva regelui, care a exploatat poporul…“ „așa trăiau românii, sub rege, brătieni, copoși, care nu-i iubeau pe români“ (am transcris respectând întocmai ortografia autorului). Formulate aproape identic, în această manieră s-au derulat comentariile privind fotografia cu pricina. Niciunul dintre comentatori nu a făcut referire la precizarea din titlu, care arăta clar ce anume înfățișează poza! Să nu fi observat tocmai titlul?! Să nu fi știut ce înseamnă „romi“ (da, poate trebuia scris cu dublu „r“)?! Să fi ignorat voit explicația din titlu, pentru a putea specula momentul? Oricare ar fi răspunsul/ răspunsurile la aceste nedumeriri, e trist, e neliniștitor.
Care a fost însă reacția din partea PHOTO ISTORIA? A intervenit cu explicații și precizări, a atras atenția asupra titlului? Nici vorbă! A ținut isonul celor care au văzut, în această poză, un prilej de a aminti despre exploatatorii din ghearele cărora ne-a salvat comunismul. Fie verbal, postând scurte aprobări ale spuselor acelora, fie prin emoticoane care puteau fi interpretate inclusiv ca pe o satisfacție că, iată, sunt oameni a căror gândire coincide cu a sa. Chiar dacă aceste semnale, venite tocmai din partea celui care ar fi trebuit să lămurească lucrurile, n-ar fi existat, și tăcerea ar fi fost una vinovată –semn că a obținut ceva ce, poate, nu și-a propus, dar care îi dă satisfacție.
Recent, se discuta preconizata reducere a numărului orelor de istorie din școli… Până ieri, ideea m-a oripilat; azi, îmi spun că, decât o asemenea istorie, mai bine lipsă! Iată, istoria predată în anii ’50 a ajuns, cum oare?, în mintea noilor generații deformând realitatea. (Carmen Focșa)