Plictiseala e ingenuă. Nu agasează, nu rănește, nu smintește. Nu stârnește orgolii, nu declanșează războaie. Nu înalță măreții friabile, nici eternități de-o clipă. Se opune drastic inutilității marilor și deșartelor proiecte. Plictiseala nu corupe, nici nu izbăvește. Ea trasformă și edifică. Este heraldica civilității. Nu spunea Cioran că primele simptome omenești ale animalului țin de plictiseală?
Scrisesem aceste rânduri cu câțiva ani în urmă (Paradoxul de luni), neimaginându-mi că lucrurile curând se vor fi situând la antipod. Atunci când așternusem aceste fraze lumea era într-un relativ echilibru. Bursele și relațiile economice interstatale cunoșteau o bunicică fluență după ieșirea din criza anilor 2008-10, conflictele armate se reduseseră la câteva minore, zonale, în special prin lumea a treia. Occidentul, inclusiv regiunile de dincolo de Cortina de Fier alipite lui, trăia o dupăamiază călduță. Dar nimeni dintre cei mulți nu-și imagina ce se pregătește prin nevăzutele laboratoare. Astăzi, entitățile mici și mijlocii, chiar și cele mărișoare, fie ele statale ori economice, nu mai au ce căuta, decât eventual sub zodia vasalității, pe o planetă în care câteva supraputeri și mega-corporații în conivență decid să-și împartă influențele și resursele la modul exclusivist. În care liberalismul concurențial a devenit un fel de teorie a jocurilor a lui John von Neumann după care scopul suprem, cel al câștigului necondiționat, permite absolut orice modalitate de a-l atinge. Nu contează principii, înțelegeri, reguli, destine, vieți.
Dar ce legătură au acestea cu citatul de la începutul rândurilor noastre? Care sunt conexiunile dintre abulia plictiselii și convulsiile satanice ale monstrului puterii? Paradoxal, dar prima le generează pe cele din urmă. Marile entități diriguitoare au început să fie curtate din plictiseală. Plictiseala de a împărți resursele cu „șoricei“ ce se străduie să-și procure și ei câte ceva în scopul supraviețuirii. Plictiseala de a se mulțumi cu profituri oricum considerabile, dar pe care le doresc exacerbate. Plictiseala cantonării pe domeniile lor, cărora nu le vezi marginile, dar nedormiți la ideea că dincolo de ele mai există niște petice de glie. Iar plictiseala naște foame. O spun și psihologii, au spus-o încă din antichitatea târzie și pustnicii deșerturilor ce vorbeau despre cumplita letargie a orelor de după prânz, despre „demonul amiezii“ care le insufla o poftă de mâncare nevrotică, obligându-i să-și părăsească chiliile și să bântuie pe la confrați căutând de-ale gurii. Ceva similar se întâmplă în contemporaneitate, în rândul giganților de toate categoriile. Plictiseala nu e un moft. Nu este nici îngerul destinderii după-amiezilor posomorâte. Dimpotrivă, după spusa teologilor, e cea mai rea dintre cele opt racile ale sufletului. Poate merită aruncată o privire în urmă.
Termenul grecesc akedia conține o imensă paletă de sensuri: plictiseală, trândăvie, lehamite, descurajare, scârbă, melancolie etc. El face obiectul unei analize scrupuloase a teologului elvețian Gabriel Bunge (Akedia. Plictiseala și terapia ei după avva Evagrie Ponticul) pornită de la scrierile monahului Evagrie, „părintele pustiei“, născut în 345 pe teritoriul actualei Turcii, școlit temeinic în disciplinele matematicii, filosofiei, retoricii și teologiei, trecut printr-o etapă sclipitoare de cleric în metropola Cezareei, în cele din urmă retras într-o chilie din deșertul egiptean. „Akedia e o relaxare a sufletului, dar care nu e potrivită firii și nu se împotrivește vitejește ispitelor“ – descrie avva simptomul cumplitei stări ce-i cuprinde pe anahoreți în special „pe la ceasul al patrulea și le încercuiește sufletul până la ceasul al optulea“. Căci „demonul lâncezelii“ este cel mai puternic dintre „demonii goi“ ce atacă în permanență sufletul pustnicului prin gânduri, întrucât viața sa minimalistă nu oferă forțelor răului alte căi de asalt. Iar gândurile diavolești scormonesc în cele mai adânci straturi ale psihicului, acolo unde iubirea de sine, filautia, doarme precum un animal în hibernare. „Akedia e atonia sufletului“, le spunea Evagrie vizitatorilor, anahoreți ori străini ce-i călcau în număr mare chilia, atrași de elocința sa. Investigațiile lui în adâncul mentalului porneau, evident, de la condiția pustnicului din deșert, dar se extindeau la om în general, fie el trăitor retras ori aparținând unei comunități. „Ocolire a pașilor“, „zăbavă la rugăciune“, „ațipire nelavreme“, „povară a nebuniei“, „ceasornic al foamei“, „ură a chiliei“, o caracterizează Ponticul, reliefând trăsături ce se potrivesc statutului tuturor celor ce-l ascultă. Descrieri ce adeseori reverberează un cuceritor umor, definitoriu pentru spiritele înalte: „Atunci când cel căzut pradă akediei citește, cască mult și ușor se lasă dus spre somn; se freacă la ochi și-și întinde mâinile și dezlipindu-și ochii din carte îi fixează pe perete. Iarăși întorcându-i, citește puțin,… caută curios sfârșitul… pune cartea sub cap și cade într-un somn nu foarte adânc, căci foamea îi scoală sufletul.“ Moment în care povara celor patru pereți ai sihăstriei devine apăsătoare, iar cel cuprins de akedie comite una dintre cele mai grave încălcări ale prerogativelor vieții în pustiu. El evadează din chilie: „Iubitorului de plăcere nu-i ajunge o singură femeie, iar monahului căzut pradă akediei nu-i ajunge o singură chilie.“ Simptome irezistibile ce depășesc cu mult cadrele ascunse ale sihăstriilor și difuzează pervers în lumea largă, manifestându-se atât individual, cât și colectiv; întreaga istorie a făpturii umane asupra căreia akedia planează precum un duh malefic se constituie în germenii unei psihopatologii a înstrăinării, a angoasei, a deznădejdii. Iar, dacă tot am pornit de la câteva considerații din actualitate, ce parabolă mai elocventă i-am putea găsi decât tot spusele Ponticului: „Fiindcă cel căzut pradă akediei urăște cele ce există și poftește cele ce nu există. Și… ura îl alungă din chilia sa. Și poate fi văzut ca un animal irațional, târât de poftă și lovit de ură?“
Dar revenim cu privirea și o aducem din negurile sfârșitului antichității un pic mai aproape de noi unde regăsim cercetători de mare finețe ai patimilor sufletului. Dacă ieromonahul elvețian, pe urmele anahoretului din pustiurile Egiptului, vorbea de „profunda dezintegrare interioară a persoanei umane“, iată că specialistul în angoasă și disperare, Søren Kierkegaard (Boala de moarte), dă o turnură opusă mecanismului. Pentru el, a nu fi disperat reprezintă anormalitatea, semnificând „distrugerea aptitudinii de a fi“. Ființa care nu încearcă disperarea aneantizează în ea clipă de clipă posibilitatea. Disperarea ne este dată în mod natural, este „o categorie a spiritului“, în calitate de creaturi de sinteză între divin și corporalul-coruptibil ce suntem. Absența ei ar amenința însăși sinteza, generatoarea posibilității, implicit a realității. Cu două secole mai iute, Pascal (Cugetări) scrisese că omul, capabil să se plictisească chiar în absența vreunei cauze a plictiselii, este nefericit prin însuși „statutul propriei sale constituții“. Ceea ce-l poartă înspre tărâmurile „insuportabile“ ale neantului, ale abandonului, ale tristeții și disperării. Iată că plictiseala nu mai este doar un impediment în strădania spiritului de a dobândi cunoașterea divină. Ea este și piedica adeseori insurmontabilă a racordării la concret, a răzbaterii prin încercările cotidianului. Un cotidian avatar al unui univers „urât“, „fals“, a cărui frumusețe, inteligibilitate și practicabilitate „încep să înceteze atunci când ne rafinăm simțurile“ (Nietzsche, Aforisme. Scrisori). El apare frumos, semnificativ, purtător al unui sens doar atunci când îl contempli superficial, cu o „privire grosolană“. Nu e de mirare că omul modern, „zidit în frică“, în dificila sa încercare de a trăi între reperele virtuții, este și trebuie să funcționeze asemenea unei mașinării, laolaltă cu monotonia și plictiseala pe care o implică orice îndeletnicire mecanică. Mai mult decât atât, el e constrâns să învețe „să vadă plictiseala într-o vrajă neobișnuită“. Să-i descopere ipotetice farmece în subversivitatea ei. Altfel e nevoit să cedeze prim-planul diverselor „travestiuri“ ce delectează, distrează, liniștesc, amețesc: religioase, morale, politice, estetice.
Într-un fel, inseparabilitatea pascaliană a plictiselii de structura mentalului este subliniată, urmărind atent terasamentul heideggerian, și de Gabriel Liiceanu (Continentele insomniei). „Plictisul este piatra afectivă care stă la temelia existenței Dasein-ului“. Este „o dispoziție fundamentală“ ce permite deschiderea spre marile probleme ale lumii, generând în contrapartidă sentimentul finitudinii și însingurarea. Ambele atribute, primul în mod mai evident, al doilea doar implicit, sunt strâns legate de temporalitate. Relația a fost identificată încă de Evagrie Ponticul, care se plângea de durata interminabilă a akediei: „gândul akediei are însușirea de a dăinui îndelung.“ Liiceanu: „plictiseala ne arată cum dintr-o dată o «secvență a timpului» devine «lungă».“ Reacția instinctivă a individului, a Dasein-ului, care are timpul „încrustat în esența noastră ca oameni“, este aceea de a-l camufla, de a-l omorî, pentru „ca timpul să nu devină «lung»“. Pentru a nu-l lăsa să se transforme în „ceasuri goale și monotone sau absolut plate“, după cum desemnează Vladimir Jankélévitch (Ireversibilul și nostalgia) duratele umplute cu întâmplări inutile și insignifiante ce caracterizează „simfonia domestică“ a cotidianului. Plictiseala însă, în viziunea filosofului și muzicologului francez, structurează un paradox: lungimea duratei ei este contracarată prin însăși temporalitatea scurtă, de ansamblu, a existenței umane. Are așadar un singur vrăjmaș autentic: este „neutralizată de angoasa morții și a vieții scurte și de sentimentul epuizării graduale a clipelor“. A momentelor „primultime“ ce se succed în goana inexorabil-irepetabilă a temporalității. Apropierea fatalității morții este singura în măsură să atenueze distopia tenebrelor plictiselii.
Dar dacă această epuizare nu se întâmplă? Dar dacă „viața scurtă“ se prelungește indefinit? Ar fi de neimaginat. Plictiseala ar căpăta proporții apocaliptice prin dezechilibrarea termenilor „ecuației“ lui Jankélévitch. Iată însă că el ne oferă spre meditație lucrarea unui compozitor care și-a imaginat totuși o astfel de ipostază. Opera fantastică Věc Makropoulos a lui Leoš Janáček, pe un libret al scriitorului Karel Capek, o înfățișează pe cântăreața Emilia Makropoulos care, deși are 350 de ani (!), este mereu frumoasă, cochetă, cu prospețimea intactă și vocea impecabilă, grație unui elixir băut în tinerețe. Deși aplaudată și dorită permanent, ea este „plictisită, plictisită de moarte “. Căci gândul cutremurător că e născută în secolul 16, că e tot mai dificil să poarte povara copleșitorului bagaj de amintiri, precum și pe al celor ce de-abia urmează să vină la nesfârșit, o transpune în „metaempiric“, în contemplarea inavuabilă a sălbăticiei cronologiei, a lugubrelor adevăruri ale temporalității. „Voi, ceilalți, o să muriți; sunteți norocoși“ – îi șfichiuie pe colegii de scenă, ei, oameni normali, muritori, îmbătrânind natural și stingându-se firesc în neantul ireversibil al timpului; se prăbușește apoi în genunchi și imploră cerurile: „O, Doamne, deschide porțile nopții, / Să mă strămut în ea și să dispar.“ Să fie plictiseala eternității o heraldică a infernului? „Singurul argument împotriva nemuririi“ (Cioran – Lacrimi și sfinți)?
„Ca să nu te plictisești trebuie să fii sfânt sau dobitoc“, azvârle Emil Cioran (Amurgul gândurilor) accentuând și el, cu expresivitatea-i inconfundabilă, iminența lehamitei ca piesă indispensabilă a agregatului mental uman, pe care Kierkegaard îl considerase o strategie a păcatului originar. E o negativitate, incontestabil, dar una care conferă autenticitate vieții. Mai mult, deschiderea unei poteci înspre metafizică. Dar nu una a sistemului, rigidă și monodică, ci fragmentară: un mozaic divers și contradictoriu de extaze și „anateme“, așa cum și cosmosul, și viața sunt imprescriptibile și conflictuale. Iar metafizica are valoare doar atâta vreme cât prin ea răzbat anumite trăiri fundamentale, izvorâte din preaplinul sufletesc situat în contradicție cu golul Absolutului, cu un Univers atins de nulitate. Este o situare posibilă, poate singura, la pragul de sus al sensibilității, acolo unde privirea asupra lumii devine una panoramică, aptă să-i decodifice eșecul. Iar revelația aceasta nu mai poate fi exteriorizată decât prin aforism. Este unica metamorfoză prin care plictiseala nu e o cădere în păcat. Constantin Stoenescu (Plictiseala ca exces metafizic și căderea în aforism) analizează detaliat ipostazele plictiselii în scrierile cioraniene, ipostaze ce merg de la cele psihologice („tranziție spre disperare“), metafizice („renunțarea la Absolut“), istorice („Imperiul Roman a căzut din plictiseală“), politice („Plictiseala e mai eficace decât armele și ideologiile.“), pînă la atitudini existențiale extreme („personal îmi dau demisia din omenire“). Concluzia esențială însă nu-i poate fi lăsată decât lui Cioran: „Plictiseala e un vertij, dar un vertij liniștit, monoton. Este revelația insignifianței universale, e certitudinea dusă până la stupoare sau până la suprema clarviziune a faptului că nu poți, că nu trebuie să faci nimic nici în lumea de aici, nici în cealaltă.“ (Convorbiri cu F. Bondy etc.).
Și am ajuns la ceea ce ar putea fi numit plictisul fundamental. Cum se observă, nu mai folosesc termenul „plictiseală“, căci rezonanțele acestuia cu sinonimele parțiale: lâncezeală, leneveală, trândăveală etc. îi scad energia, consistența hermeneutică, adâncimea semnificațiilor. „Plictis“, în schimb, rimează cu abis, mult mai apropiat de sensul cioranian, dar și de ceea ce înțelege și resimte prin el omul preocupat, avid de cunoaștere și știință, împătimit ireversibil de ele. Omul avid de cunoaștere este fundamental plictisit. El, asemeni călugărului lui Evagrie, citește câteva rânduri, își freacă mâinile, își mută privirile pe pereți, revine asupra vreunei pagini, apoi închide dezabuzat cartea și o reașează în mormanul de volume ce-i cotropesc masa, rafturile, podeaua. Căci cartea lui nu e una singură și tot aceeași pe care o freacă clipă de clipă și deceniu după deceniu pustnicul în exasperanta repetitivitate rituală. Ea este una dintre sutele, dintre miile pe care le-a devorat omul avid de cunoaștere într-o viață în care a încercat să-și lămurească niște înțelesuri. Sau măcar să înțeleagă de ce n-are cum să înțeleagă! El nu este leneșul lui Schopenhauer care se repede precipitat asupra principiilor primordiale ca să scape de teroararea interminabilelor și abstruzelor demonstrații; el e omul care refuză scurtăturile, fie ele dogmatice, conceptuale ori numerice. El iubește drumul lung, necunoscut, presărat cu piedici, chiar dacă nu-i intuiește temeiul suprem decât în neant. Dar vrea să ia măcar o mică gură de aer, fie și toxic, sosit dinspre pântecele lui. Iar cartea pe care tocmai o închide nu l-a ajutat cu nimic în întreprinderea asta. A citit alte zeci cu aceeași direcție, doar că foloseau poteci paralele, fascinante, incontestabil, dar înfundate înainte de a porni de-a binelea. A citit imens, înfrigurat, refugiindu-se de lumea rostogolită în măceluri neverosimile, încercând zadarnic să le dibuiască un capăt cât de firav de logică. A citit fremătând toate imensele sisteme ce pipăiau după rosturile de orice fel; dar niciunul dintre ele nu era decât o aruncare dincolo de putințe a ipoteticului Rost. A citit, prinzându-l zorii, despre obrăznicia substanței în adâncurile ei nevăzute, despre dezmățatul drum înspre pierzanie al galaxiilor. A citit întreaga bibliotecă a lui Peter Kien, laolaltă cu tot ce se poate devora într-o viață de muritor din nemărginitul Babel borgesian. Și n-a dat de niciun capăt de nicio natură. Căci, unde s-ar fi întrezărit vreunul, vedea îndată că drumul o cotește sprințar pe lângă el și se afundă și mai vertiginos în neguri. Strângea din dinți precum o fi strâns și Aristotel ce stivuia mișcători peste mișcători și tot nu ajungea la originile stranii ale mișcării fără un salt meta-logic înspre bizarul Motor Prim. Cum a făcut-o și Newton, îngrozit de miraculoasele sale ecuații gravitaționale cărora nu le putea dibui însăși temelia miracolului. Ori cosmologii mai noi ce constată că întreaga zbatere seculară a sclipitorilor predecesori nu poate evada din țarcul celor patru procente de înțelegere a ceea ce se scurge prin lentilele telescoapelor.
Omul avid de cunoaștere este plictisit esențial. Plictisul lui nu este însă plictiseala stătută a pereților sterpi ai chiliei din deșert la orele demonice ale după-amiezii. Nu e nici disperarea post-adamică, întrucât ideea de a avea păcatul primordial încrustat în miliardele de combinații ale nucleotidelor genetice nu-l mișcă mai tare decât vreo naivitate rostită de un prunc. Și nici măcar spaima de inflexibilitatea scurgerii clipelor, de proximitatea morții, căci o acceptă și a fraternizat cu ea mereu, cu o indiferență relaxată. Mai mult, o întrevede ca pe o ușurare, ca somnul expiator ce asigură dispariția tămăduitoare a oricărui gen de deranj: așa cum înaintea nașterii nu l-au inoportunat câtuși de puțin nici incredibila atrocitate a invaziilor asiriene, nici valurile pustiitoare de ciumă, nici ororile războaielor mondiale. Plictisul lui vizează, cu adevărat, abisul. Hăul căscat între năzuință și izbândă. Între nedumerire și dumirire. Între vizibil și invizibil. Dar nu e abisul acela negru, înspăimântîtor, al poveștilor și miturilor. Este o prăpastie adâncă, accentuat adâncă, e adevărat, dar peste care se poate păși. Cu condiția orfeică de a nu privi în jos. Însă, dacă n-o respectă, nu moare nicio euridice, nu trădează nicio iubire. Dacă se uită înspre adâncul ei nu se întâmplă altceva decât că se minunează. Se umple de stupoare văzând că de fapt nu e o prăpastie. Nu e o genune a zeilor insensibili, nici măcar a zburdălniciei cuantelor. Nu e nimic camuflat, căci totul e la vedere. Nicio ascundere rod al vreunui lanț de paralogisme izvorâte din capricii transcendentale. Lumea este exact așa cum și cât se vede. Este exact așa cum se necesita a fi. Așa cum va fi fost cel mai probabilistic să fie. Nu e un abis. E numai o groapă, o banală hrubă săpată de un salahor neobosit. Mărturie stă grămada de pământ reavăn de alături. Mărturie, bătăturile vineții, aproape sângerânde, ce i-au acoperit palmele. De aceea este „plictisit, plictisit de moarte“…