Flavia Adam
Frumusețea își are prețul ei
Dacă repeți suficient de mult
frica, nu mai știi cine ești, cine e,
de ce te trezești cu respirația vraiște,
cu inima umflată de somn.
Ce anunță străvezimea lunii și ce
simți tu,
e altceva. Un miros care pare să vină
când din cana de ceai, când din atrii.
Împietrirea ta când coclește durerea,
nu ar trebui
să te-ngrijoreze. Nici absența din
propriul trup.
Ar fi nemaipomenit să cunoști
ambiția florii de pai,
să afli, din întâmplare, cine îți
contorizează scăpările,
cine îți distilează teama și desenează
mulțimi echivalente, de nori.
Așa, nu te-ar mai roade bănuiala
că frumusețea mea prevestește,
precum o operă de artă pe care, întâi, o visezi,
măreția sfârșitului.
Nu pe mine mă vegheați
Asemenea unor soldați cu baionete
îmi vegheați trupul,
cu toate că eu sunt altundeva.
Inutilă jertfă, de vreme ce m-am mutat.
Dacă s-au încins cerurile,
dacă norii de bronz m-au învăluit,
voi deja m-ați iertat.
În patul meu, nu eu tresar,
ci duhul,
un frig ce va să piară
odată cu florile de podbal.
Asemenea unor păsări de pradă
îmi așteptați somnul,
cu toate că sunt mai trează
ca niciodată.
Ce nu vedeți, vă înconjoară și în vis:
durerea mea-i un colț de pâine caldă,
plăcerea și slava din țestele voastre.
Ce nu auziți, e ca și cum n-ar exista:
frica mea rătăcind prin conductele
nopții.
În oglindă
Pesemne, acesta ar putea fi sfârșitul:
fluturi de nichel
și fluturi de zăpadă, roind în jurul
bunătății mele,
asurzindu-mă cu aripile lor stânjenitor
de tinere.
Bucuria lor, asuprind orice vorbă
ce-mi toarce pe limbă.
Prin aceeași oglindă trec duhul morții
și duhul meu –
abia le deosebesc. Dacă e răsuflarea
mea
aceea ce zdruncină ziua,
dacă încrâncenarea mea face lumina
să cadă,
acum e momentul să le opresc.
Păianjenul își poartă crucea și nu
cârtește –
pe firul lui vioriu se cațără cuvintele
mele.
De sus, nevinovată splendoare:
frumusețea însângerând luciul
podelei.
Niciodată nu am stat bine cu orientarea
Am străbătut drum după drum,
dar tot n-am ajuns la capăt.
De-un nod de vânt mă agăț
ca lujerul lalelei de raza de lună.
Atâta zdrobire-n minuscula clipă –
cine ar fi crezut?
Zborul pescărușului e aidoma părului
alb:
nespus de singur.
Gândindu-mă la el, îmi e frig.
M-aplec peste trupul meu gol
și încă mă simt ca-n ziua nașterii
mele:
orbecăind, neștiind încotro s-o apuc.
În cântec de mierle negre
Stau nemișcată. Ascult
cum cântă mierlele negre.
E încă-ntuneric și ele
n-au altceva mai bun de făcut.
Este posibil să mă înșel și trilul lor
să fi întors pe cineva, din morți.
Sau de altundeva.
Stau nemișcată. Aud
cum susură mierlele negre.
E încă-ntuneric și ele
n-au altceva mai bun de făcut.
Eu sunt de negăsit.
Până la capăt, orb
Deșertăciune sunt toate acestea,
de nicăieri arătându-se:
neînsemnați trandafirii sculptați
în nisip,
ignorând cel din urmă amurg.
Am rostit frica, și ea nu s-a mai numit
frică.
Am rostit moartea, și ea nu s-a mai
numit moarte.
Flori de sare, ceruri de sare, pleoape
de sare –
atât îmi e dat să ascult.
Voioșia lor șiroindu-mi la tâmple,
ca un ulei de multe ori încălzit.
Viață de câine: și nimeni nu vede
cum ard,
sprijinită de osia lunii. Și nimeni
nu îmi aruncă
o vorbă bună. Sau altfel.
Viață de orb: și pipăi, și pipăi, și pipăi,
și tot nu-mi dau seama că nu mai
sunt
Gabriela Chiran
înapoi
înecată aproape
înotând
înapoi
prin zăpada cărții ce nu se va scrie
femeie de iarnă
smoc rărit de imortele
schimb numai de întuneric
prin geam
înapoi nu doar tu
și
recente
mirările
dârze neliniștile
decojite iluziile strigătul
înapoi
spre locul unde
se nasc trandafirii sălbatici
unde nu pălește
timpul
din noi
darul
opt ani pe muchie! darul? prima mea
vacanță
și trădarea, prima: se risipiseră deodată toți, mă lăsaseră
mătușii zise rele
pe stâlpul ud de lacrimi sus,
îmbrățișându-l,
am plâns amarnic pân-am adormit
și n-am căzut, am ținut strâns și-n
somn
de stâlpul pedepsirii mele:
locul
unde, cu-o mână doar ținându-mă,
citeam mâncam
mă și jucam la fel de chinuit cu vreo
gânganie vreun puf de păpădie ce
urca până la mine…
(așa credeam c-o să-i aduc pe toți
acasă)
și
nici nu știu când, tot mai șubred,
mi-a alunecat din brațe
stâlpul
și n-am căzut
nu cad:
mă ține Înțelesul
ce mi l-a lăsat în loc,
darul
primei vacanțe
august sfârșit
un vânt aiuritor mă mână
m-afundă
în zarva mea:
liniștea-i altfel
pe ștefan cel mare
azi
mai însingurată – mă exclude
aud
cum sparge clopote
adoarme cântece țipete
mai deasă
mai înaltă o văd în urmă pe
bulevardul
stinsei veri
cum crește
ca o iarbă
de niciunde
cedare
înfrigurată
în odaia încălzită (prima oară anul
ăsta)
intru
și-o clipă
nu mi-e bine:
să fie iarna
doar un culcuș
care oprindu-ne aproape respirația
ne strânge-n el
ne-absoarbe
ne umilește armura efemeră?
plusez:
să fim chiar noi culcușul?
mă uit afară ca la un dușman:
să fie frigul
numai haina trecând prin piele carne
os
până-n lăuntrul trufaș
topindu-l, înfrângându-l?
să fim veșmântul doar?
să fie numai asta?
și
muntele din cer?
alunecarea
fără de cuvinte
dintr-o oglindă-n alta pe pârtii iuți
și gheața flăcării?
dar nu
nu mă predau culcușului
din minte
linie
de ani nu mai dau vamă
ca să pot trece de linia asta moartă
cum
ferită aparent de orice rău
sigură pe mine și nevinovată
cu poezia
– cea reală
în inimă ascunsă
mai treceam
de ani
dau alte vămi: zeului singurătății albe
celui
care
sortește
între gând și faptă
Constantin Iftime
(din volumul in curs de apariție – Inoxidabil)
Acest rest de celule din mintea tuturor
Stau în fața barei de fier,
Inoxidabil.
Aștept lupta. E o minte fragedă
înăuntru.
Nimeni nu mai e în jur.
Mi se topește în gură o aromă
dulce-acrișoară,
Ca saliva mamei.
E o armă puternică.
Despre care nu știu nimic.
Am nevoie de tehnică,
Nu de suflet,
Ca să nu mă facă praf
Psihologia asta a învingătorului.
Acest rest de celule din mintea
tuturor. Țara
E prea mică, banii reci, pierduți,
O sărbătoare a politicii. Maturii răi.
Mai bine mi-ar tăia capul.
Cunosc o ordine înceată a lumii
Cunosc o ordine înceată a lumii,
Singură,
Victorioasă,
Inaccesibilă,
Eliot, Pound, cummings, Williams,
Auden.
Instrumentele mele de lucru sunt aici,
Lângă voi, cu limba asta împărțită-n
trei,
În patru. Limba română,
Unde se află ea, la rădăcina lumii,
în aceste ziare de kkt.
Auden, totuși,
Cu alura lui de oțel, calm,
O boală a celor întârziați și geniali,
E un produs mai lent. Potrivit pentru
noi.
Dar
Am vorbit prea mult despre asta.
De acord,
„Poeți înnăscuți, ca Dylan Thomas,
sau Rimbaud,
Nu mai sunt.”
Am să o iau înainte
O ghețărie din venă,
(Există o mulțime de lucruri reci,
crude,
Pe fundul retinei, înainte de explozie.
Rămân uitate,
Lipite sub praf și fire lungi de lună,
Ca de năluca sticlei). Copaci,
În care se ascund întâmplător cei
slabi și chinuiți de-a binelea.
O broască râioasă cât un cadran solar
ce bate,
Ca să fie aruncat. Ca să aprind
un chibrit.
Ca să dau foc. Dar mă abțin.
Și bine fac.
Apuc de picioare un mort,
Și-l trag afară la aer. Apoi cobor.
Și dacă mă întreb ce înseamnă
cuvântul adevăr,
Fără să găsesc urme de flegmă,
de sânge,
Pe uși, pe scări, pe pereți, pe cărare,
(Murdărie necesară care să mă
trezească.
Ură, de fapt.
Ura mă va mânca blând ca pe
un bătrân cucernic),
Am să o iau înainte. Nu mai ascult
tăcerea.
Să merg ajutat de-o bătrânețe agilă,
Unde nu am fost niciodată,
Și să rămân acolo. Acela mi-ar fi locul.
Dar o singură casă am.
E un război undeva lângă noi
O mulțime de transportoare militare,
Silențioase,
Cu o mulțime de rulmenți unsuroși,
Uleiuri parfumate,
Pereți de beton, de trestie,
Care sună în bătaia lunii.
Un lan.
Un lan de porumb, de cartofi,
De grâu al copilăriei.
Un adăpost rece,
Un vânt feudal,
Un vânt snob, ce cutreieră lumea
rustică.
Ce trece granița.
E un război undeva lângă noi.
Nu suntem pregătiți.
Ploile îi alungă pe investitori,
Alarmele false la bursă,
Legile consecvente și slabe,
Cu limbi mari, ce se subțiază
spre un roșu palid,
E un cod, se aude tot.
Facem parte dintr-un animal uriaș,
Cu mișcări obscene, din seringi,
din sex.
Ne obligă să fim sănătoși,
Urâți,
Gata să distrugem o istorie.
Vom ieși de aici printre dărâmături.
Suntem vitele aruncate ale unei mari
literaturi.
Ce mai înseamnă universul profund,
Citindu-l pe Dante?
Până acum sfârșitul a fost cel mai
sigur moment,
Pentru că iubești cu patimă,
Și nu spui nimic,
Pentru că mergi încet,
Cu degetul la nas,
Sau la frunte,
Și-ncremenești.
Alexandru Drăghici
A plecat
De la o vreme
tata, tot mai aplecat urca pe coasta
satului.
Nu dorea să rupă oasele bătrânului
cătun.
Doar prin capul pieptului satului
mai hodinea
pe butura vreunei amintiri.
Aplecat era tata
şi când vorbea cu iarba ori
cu arhanghelii
prin curtea bisericii.
Aplecat era tata când a plecat
lângă clopotniţa din care
îngerul mai cheamă sătenii să-şi
cosească fânul crescut între timp
prin luncile veşniciei.
Picături
***
Dimineaţa confuză lasă urme de ruj
pe ceşti de cafea.
Nu mai ştiu care frunză este inima
mea!
***
Căzută pe gânduri luna soarbe
din zaţul nopţii trecute.
Laptop-ul scrie cu litere oarbe
poeme fără de aripi,
căzute.
Alte picături
***
Dincolo de gratii
cerul ascunde zborul prin gânduri.
***
Vulturi hoitari
si scheletul zilei de ieri.
‘
Oasele nopţii încă lucesc.
Doar dimineața întinde albituri
‘
pe umărul mării.
***
Roua rugăciunii, sete de Cuvânt.
Cerul rezemat de lacrimă.
De dincolo
Voi reveni-n biserică la ţară
şi clopotul grăiva-n limbă rară prin
curtea aplecată-nspre afară, azi, doar arhanghelii o mai repară.
Femei şi-ar aminti în capul viei
că-s al lui Gheorghe şi că-s al Mariei
Schimba-voi cu sătenii mei de sus cuvinte reci din lumea-n care nu-s Cu ei voi recunoaşte de îndată lătratul câinilor de altădată.
Vom discuta-n tăceri ca-ntre
morminte
de serile din viaţa dinainte
Şi-am pritroci doar amintiri în piuă
nădăjduind că se va face ziuă.
Când roua-n tămâiat ar da să vină din
candelă va lăstări lumină
Prin vămi străine înger mă va duce
nădăjduind în Domnul de pe cruce Voi aştepta de dincolo de lună ţărâna-mi trup redevenind lumină.
Din lanţul nopţii
Când tata-njuga boii dimineaţa se
ridica din veşnicie ceaţa.
De se-ntorcea târziu de la arat
sufletul zilei mai sta peste sat. Acum
prin curte doar mai trece poteca întunericului rece
Din lanţul nopţii liniştea mă latră
– ţăranul risipit întors la vatră –,
Oftează hornul casei fără fu1n şi
sloiurile amintirilor pe drum.
Doar cuvântul
Sunt noroiul zădărniciilor mele.
Brăzdat adânc
am devenit tranşeul în care timpul
se adăposteşte
din când în când. Doamne, stricăcios
îmi este învelişul acesta!
După atâtea lupte
mi-a mai rămas aliat
doar Cuvântul !
Eternităţi de sticlă
Vai, clipa iar se sparge un bibelou
adică,
prin zgura ei mai caut
eternităţi de sticlă.
Pasărea vers mă zboară şi-un dor
îmi pare greu iar timpu-şi fată puii prin aşternutul meu
Doar ziua sângerândă curgând îmi
pare sora prin bolniţe de aur
din care fuge ora.
Lui Marcel Proust
De timpuriu mi-am pierdut timpul.
Ar putea deveni oricând
victimă sigură
pentru cei care am auzit că omoară
timpul.
L-aș fi dus la țară
să-mi coloreze cerul copilăriei
şi dorul de stele căzute prin iarbă
dar m-am luat cu cele lumești
şi mi-a trecut timpul
Am sunat şi la dispariţii
dar nu au avut timp pentru mine.
Aş fi putut să le dau câteva
semnalmente doar era timpul meu
Atâtea căutări şi disperarea că
altcineva îl va găsi
înaintea mea.
Devenise din ce în ce mai dependent
de mine. Eu care nu mi-am făcut timp pentru el.