Când vorbeam, într-un număr relativ recent din „România literară“, despre primejdia amneziei culturale, pledam nu doar pentru predarea istoriei în școală și studierea cronologică a literaturii, ci și pentru datoria de a-ți cunoaște limba, veritabil tezaur istoric. Oamenii de azi, spuneam, sunt încurajați să se considere generații spontanee, fără rădăcini, deschiși oricăror manipulări. Ei nu mai știu „de-ai cui sunt“, ignoră moștenirea lăsată lor de înaintași. Ne paște nu doar pericolul gândirii zero (Saramago), ci și al memoriei comunitare/umanitare zero. Am scris/vorbit adesea despre limba română – ea nu e doar averea cea mai de preț, ci și firea noastră. Se știe deja de secole despre legătura tuturor limbilor pământului cu felul de a fi al oamenilor care le vorbesc. Și viceversa. Nu întâmplător, în limba română, limbile și neamurile erau cândva sinonime (Neagoe Basarab străduindu-se, de pildă, să nu-și lase țara „spre batjocură limbilor străine“). Limba maternă e chiar materia primă identitară. Puternic instrument de socializare, limbajul este garant al apartenenței: să spui „vorbește ca noi“ înseamnă a spune „e unul de-ai noștri“. Un contemporan al lui Sextil Pușcariu, A. Procopovici, pe care l-am mai citat, scria în 1939: „Limba maternă dă un ritm comun undelor intelectualității și afectivității noastre și coordonează astfel și solidarizează vrerile noastre. Limbile materne fac parte din forțele fundamentale care stilizează și diferențiază societatea umană. Tot ce gândim și facem este influențat în mod fatal de felul în care lumea s-a reoglindit în limba noastră.“ Azi pare că nu mai aparținem. Am uitat că am răzbit în Istorie ca locuitori ai limbii române. Că limba română e „singurul element de legătură a tuturor românilor, de reabilitate morală a lor“, cum credea Nicolae Iorga.
Ca toate celelalte limbi, limba română e o închidere deschisă. Ea definește și delimitează o anume raportare la lume, dar suportă atingeri din afară și operează ea însăși pătrunderi în alte limbi, fără a-și pune în pericol identitatea. Orice limbă care dispare duce cu ea o enciclopedie identitară. Cercetând istoria limbii tale, poți descoperi detalii însemnate despre neamul tău. Latina ar trebui să fie materie de studiu nu pentru deprinderea în detaliu a gramaticii ei, ci pentru a putea urmări, comparativ, poziția limbii române ca limbă romanică între celelalte limbi derivate din latină. Limbi prin care latina e vie, nicidecum limbă moartă.
Întrebările mele legate de istoria limbii au apărut devreme. Crescând într-un oraș în care, seara, copiii erau chemați la cină în trei limbi (română, germană și maghiară), din case vecine pe Aleea Teilor, am aflat nu doar că nu toți oamenii pământului vorbesc românește, ci și că fiecare limbă își are propria privire asupra lumii, propria înțelegere a ei. Genurile substantivelor au adăugat o mirare în plus și o sporire a curiozității mele. Trecerea dintr-o limbă în alta aduce o benefică tulburare, o declanșare a stării de veghe. De pildă, cum poate fi soarele feminin în germană (die Sonne), iar luna (der Mond), masculină?! Când am scris mai târziu despre Feminitatea limbii române, am descoperit o mirare asemănătoare la Gaston Bachelard, care era sigur că din la fontaine și din der Brunnen nu izvorăște aceeași apă. Era și dovada că limbile modelează implacabil felul de a privi/gândi lumea. Pentru german, sunt masculine lucruri pe care mintea mea românească și privirea ei sexuată nu le pot vedea decât ca feminine: durere, ploaie, moarte, liniște, dorință. Nu e mai puțin bizar că vremea, casa, lumina, tristețea, viața, cartea, problema sunt neutre, adică nici masculine, nici feminine. Cei zece ani cât am predat, la Literele clujene, limba română pentru străini au fost prilej excelent de privit limba română din afara ei și de a-i înregistra altfel și mai adânc particularitățile. Și complexitatea. Toate mirările și poticnirile studenților mei veniți din toată lumea scoteau la iveală fețe ascunse ale românei și mă obligau la reconsiderat firescul ei, de la sine înțelesul.
Când, în 1965, veneam la Cluj ca studentă la Filologie, am putut continua „cercetările“ mele asupra limbilor. Pe lângă cursurile favorite (Teoria literaturii cu Ion Vlad și Limba română și Lingvistica generală cu D.D. Drașoveanu), urmăream cu interes două cursuri mai deosebite și mai puțin prizate de colegi: Gramatica istorică și Lingvistica romanică. Amândouă vorbeau despre biografia limbii române: cum se născuse, cu cine se înrudea, ce atingeri cu urmări importante pentru bogăția ei avusese. Că din noctem limbile romanice iviseră pe cont propriu și cu înrâuriri și contexte istorice diferite noapte, notte, noche, nuit, noite, nit după niște reguli care se verificau și în cazul altor cuvinte, de pildă lactem, care a dus la lapte, latte, lecho, lait, leite, lett, mi se părea minunat. Dincolo de marea lor diversitate, era o lege a limbilor romanice identificabilă, care le unea, o rânduială rezistentă în fundalul specificităților apărute ca urmare a spațiului diferit în care ele crescuseră. Nu mai puțin interesante erau drumurile diferite pe care le luau limbile în funcție de istoria lor diferită.
Multe dintre cuvintele care reînvie anii copilăriei mele sunt împrumuturi din limba sașilor alături de care am crescut. De pildă, trihtăr – am aflat abia când am mers la școală că românește i se spune pâlnie. Mai târziu, am descoperit și etimologia latină a germanului trichter: traiectorium. Să mai adaug casten, ștrimpi, tepihi, rer, vaisling, verbel, țandără, drot, țuchihen, crumpene, foraibăr, clichină, toate de origine săsească, folosite firesc în copilărie și aflându-le varianta românească abia la școală.
Dar nu despre ele vreau să vorbesc aici, ci despre câteva verbe de origine latină care păstrează și un sens special în zona Sibiului. Îmi place să cred că păstrarea lor ținea de rezistența mai largă a românilor ardeleni, gata să-și apere limba chiar cu prețul vieții, cum se mira Antonio Bonfini, istoricul de curte al lui Matei Corvin: „Se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii.“ Prin aceeași dorință de a-și păstra limba și neamul, se explică și frecvența numelor de origine romană cu care își botezau ardelenii copiii – Romulus, Traian, Ovidiu, Septimiu, Cezar, Livia, Lucreția, Olimpia –, nume care nu se puteau maghiariza.
Iată. Verbul a tuna, care are sensul bine cunoscut legat de furtuna cu tunete și fulgere, dar are și alte sensuri: a intra, a pătrunde, a încăpea într-un recipient. Ori a apărea pe neașteptate, brusc: Ce ți-o mai tunat prin minte? A tuna, legat de furtună, era înlocuit la noi de a durdui. Bunica zicea: „Ioi, vine vreme! Auzi ce durduie de tare, tună iute în casă.“ Vine vreme, atât. Nu mare, nu rea. Se vede că, atunci când vremea era bună și oamenii își vedeau liniștiți de treburi, ea nu era de luat în seamă, intra în rânduiala zilei și în forfota ei. Doar furtuna merita numele de vreme, era o ieșire din ritmul firesc, un accident, o tulburare a îndeletnicirilor omenești. Apoi, a tuna cu sensul de a încăpea: Dă o cutie mai mare că nu tună în asta. Și înjurăturile apelează la sensul de a intra: Tune dracu’ în voi de neastâmpărați; Tunare-ar dracu în ei să tune. Se pare că derivă din latinescul tonare, logic pentru tunet, mai puțin clar pentru a intra.
Alt verb: a urla. Din latinescul ululare. Pe lângă sensul prim, de strigăt, țipăt, plânset, de obicei amenințător, dramatic (îmi vine în minte un cântecel din copilărie: „Nu mai e verdeață/ Ninge și îngheață/ urlă vijelia…“), are și sensul de a aluneca în jos. „Strânge brăcinarul că îți urlă nădragii; vezi că-ți urlă ștrimpii.“ Se numește urloi și burlanul prin care curge apa de pe streașină. O vorbă a bunicii, glumeață, la întrebarea pe unde a venit cineva: „Pe urloi, că pe acolo am venit și noi“ ar putea avea, cred, și aluzii ginecologice.
A țipa, cu sensul regional de a arunca. În Transilvania, se pronunță a țâpa. Bunica: „Țâpă joarda aia din mână că e nămânjâtă toată.“ Am găsit pe net un comentariu al profesorului Vasile Duma la etimologia lui a țâpa: „A țipa este menționat în DEX cu etimologie necunoscută, poate și fiindcă s-a trecut cu vederea sensul său de bază, acela de a arunca, folosit încă de locuitorii satelor ardelene, mai ales sub forma a țâpa.“ Profesorul recurge la Vocabulario Treccani și găsește o posibilă explicație: cuvântul emancipare, cu structura: „e-“ +„manus“ + „cipare=capere“, adică „a scăpa din mână“. Verbul a țâpa, spune profesorul, ar putea deriva din cipare, căci și el implică de cele mai multe ori mâna: „Cum nicio altă limbă romanică nu are cuvântul a țâpa, probabil că nici limba română nu l-a moștenit din latină, ci îl are din ceea ce numim substrat, acel fond lexical indo-european, comun limbilor din vechea Europă, deci și celei latine.“ De cercetat.
Mai adaug câteva exemple de cuvinte rare, cu circulație regională. E o încercare de a aduce la suprafață vorbe pe care le-am numit altă dată cuvinte-madlenă. Ele revin în minte odată cu miresme ale copilăriei. Măcar unele ar merita să nu fie uitate, ba chiar să dobândească o nouă viață.
Așa e un verb precum a întimpuri, care însemna a acorda timp excesiv unei trebi nu prea importante. Cred că etimologia e tot latină, ceva de la in și temporis. Nu l-am găsit în dicționare. Dar e una dintre madlenele mele. „Gată [termină] odată, nu mai întimpuri atât la cusătura aia“, îmi zicea bunica. Ca să nu mai vorbesc de maram. Nu l-am găsit folosit de nimeni. Nicolae Mocanu mi-a spus că a găsit o singură referință de undeva din jurul Sibiului. În dicționar se zice: „MÁRAM conj., adv. (Regional) 1. Conj. Cu toate că, deși, măcar că (Ocna Sibiului-Sibiu)“ Și cu exemplu: Maram tu n-ai vre să hie tot paști. Și: „Etimologia necunoscută“. La noi, la Agnita și în Nocrichul mamei, însemna neîncredere, ironie la spusele ori purtările cuiva. De pildă, unul dintre săteni apare țanțos cu pălărie în loc de clop. E amendat pe loc: „Maram e domn!“
Apoi străulat, tot regional, cu sensul de speriat, tulburat, dar mai ales vorbind despre cineva care și-a pierdut mințile, e nebun, smintit. Pentru acesta din urmă, a (se) sminti, am respins altă dată etimologia din slavă (chiar dacă nu-mi displace nicidecum această latură a limbii noastre care o face și mai specială și, poate, mai mlădioasă). Dicționarele precizează că preluarea slavului sŭmensti, sŭmenton ar fi fost facilitată de asemănarea cu „minte“ (mens, mentis). Mai degrabă găsesc credibilă ipoteza că smintirea se trage din ex mente, adică „din minte“, sau chiar dintr-un [ex] mentire, a minți, „a inventa cu mintea“. Sminteala poeziei e una „ieșită din minte“, în ambele sensuri: născută de combustii ale creierului activ, dar și deraiată, căci iese din îngrădirea rațională a termenului și încalcă, liber și creator, legi. Pentru străulat se reține origine necunoscută ori ipoteza că ar fi un cuvânt modern, prin italianul (s)traballare („a oscila“). Cred că tot cuvânt modern e și armoreul din casa bunicilor maramureșeni – mic dulap atârnat pe perete pentru a păstra obiecte de preț ori decorative. Nu din latinescul armarium direct a fost luat, ci din armoire, dovadă că au existat coloniști francezi în zonă. Q.e.d. – limba e un tezaur istoric.
A rămas fără explicații lobet. Bunica zicea: „Stai la lobet, e urât afară“. Sensul putea fi de adăpost, poate dinspre germană. Nu știu. Mai e de lucrat asupra lui.
Apropo de lucrat: lucrul românesc e postverbal al lui a lucra. Verbul românesc derivă din latinescul lucubrare – „a lucra seara“, „a veghea“. Să fie o lucrare de plăcere, venind dintr-un imbold liber, adânc, de a face și numi? Lucrarea se întâmplă sub regim nocturn, feminin? Nu neapărat. Ziua e și ea femeie. Dar ea robotește – silită de rosturi cumva străine, exterioare. Lucrul adevărat se naște din lucrarea singuratică. În afara lumii. Sub paza nopților lui Creangă, „fără sfinți“ – libere și tainice.