Cele șase tomuri masive ale jurnalului intim purtând semnătura profesorului Mircea Zaciu (27.08.1928-21.03.2000) zugrăvesc maniera personală în care un intelectual autentic a trăit „deceniul satanic“ de la sfârșitul teribilei epoci totalitare. Primele patru volume au fost tipărite în perioada 1993-1998 la Editura Albatros, în timp ce ultimele două au apărut postum, în 2020, la Editura Limes din Cluj-Napoca. Acestea din urmă vizează răstimpul dintre 1990 și 1994.
Apărut în 1993, primul volum al însemnărilor zilnice se referă la perioada cuprinsă între 1979 și 1982. În fruntea cărții se găsesc două citate elocvente. Primul este din Michel Tournier și atrage atenția asupra faptului că nu trăim în istorie, ci în calendar. Cel de-al doilea citat este din narațiunea Podul de Mircea Eliade și exprimă o filosofie de viață. Mai exact, el vorbește despre efemeritatea condiției umane.
În fruntea cărții se găsește un Argument, ce reprezintă o veritabilă poetică a jurnalului intim. Nu trebuie să uităm faptul că este vorba despre însemnările unui important om de cultură, care cunoștea foarte bine regulile autoficțiunii. Profesorul Mircea Zaciu depune o mărturie tragică despre un timp infernal, fresca sa acidă fiind realizată din perspectiva unui intelectual care a cunoscut viața universitară și numeroasele frământări din cadrul Uniunii Scriitorilor. Înainte de toate, diaristul menționează faptul că ține jurnal de la vârsta de 14 ani. Paginile nu acoperă însă întotdeauna calendarul, deoarece, din diferite motive (euforie, disperare, lehamite), în cadrul însemnărilor apar pauze mai scurte sau mai lungi. Recitindu-și notele, autorul observă că intimitatea propriei sale persoane apare doar cu zgârcenie, accentul fiind pus mai mult pe consemnarea aproape cronicărească a spațiului real în care i-a fost dat să trăiască, să reziste și să supraviețuiască. Odată intrat în mișcarea literară, reține cu interes mutațiile contemporane la care a fost martor sau chiar a participat. Mircea Zaciu recunoaște caracterul subiectiv al impresiilor sale și al portretelor realizate. Mărturisește că nu a făcut istoria unei perioade zbuciumate, ci a notat trăirea ei nemijlocită, adică personală. A fost fascinat de viața artistică polarizată în cadrul Uniunii Scriitorilor, chiar mai mult decât de cea universitară. Este vorba despre o activitate care l-a stimulat, alcătuind o modalitate de salvatoare sociabilitate în mijlocul unui sistem axat pe încarcerare. Diaristul este de părere că, „prin apărarea individualității, valorii, libertăților de bază, eticii profesiei, respingerea imposturii, amatorismului etc.“, societatea scriitorilor angaja un conflict – fie și inegal – cu societatea coșmarescă a dictaturii. Observă că, de prin 1978-79, s-au resimțit tot mai puternic simptomele deteriorării rapide a vieții din mica insulă scriitoricească. Aceasta deoarece, în viziunea exponenților regimului opresiv, „o virtuală rezistență intelectuală față de sistem trebuia destrămată din fașă“. Dezamorsarea oricărei acțiuni „periculoase“ s-a pus în practică ori de câte ori întâmplările vieții scriitoricești puteau fi întoarse, prin diversiune, în profitul Puterii. Asemenea obsedanților ani ’50, ultimul deceniu de comunism îi apare marcat „de tot mai profunde convulsii, crime, sfâșieri de tot soiul, deteriorare a raporturilor umane, atomizare“. Deceniul 1979-1989 este denumit „deceniul satanic“, deoarece apărarea de contaminarea Răului omnipotent nu se mai putea realiza nici prin recluziune. Onest cu sine însuși, diaristul recunoaște că nu a avut vocație de martir. În consecință, a încercat să supraviețuiască, precum mulți alții, „între zvâcnirea de revoltă și lașitățile cotidiene, suferințe și speranță“.
Adept al unei autenticități depline, Mircea Zaciu nu schimbă nimic din impresiile reținute pe viu în anii totalitarismului. Nu a dorit să redimensioneze figurile și faptele trecutului din perspectiva revoluției postdecembriste. Alt lucru demn de menționat este acela că diaristul nu a avut intenția de a jigni, ponegri sau de a-i judeca pe alții. Pentru Mircea Zaciu, personajele care evoluează pe „scena“ acestui roman autobiografic reprezintă mai degrabă ficțiunile unei „comedii umane“. Afirmația se dovedește semnificativă, deoarece vorbește despre ficționalizarea evenimentelor unei existențe. Este de părere că asprimea judecății morale îl privește, cu predilecție, pe el însuși, istoricul literar reproșându-și faptul că nu și-a putut depăși condiția. Nu vrea nici să se posteze în lumina unei disidențe a posteriori, în consecință paginile jurnalului se constituie într-o simplă „mărturie de epocă“. Fragmente semnificative din carte au apărut, începând cu anul 1990, în revista „Vatra“ din Târgu-Mureș.
Prima însemnare a Jurnalului publicat de Mircea Zaciu este datată 1 ianuarie 1979. Din cuvintele profesorului răzbate scepticismul, ideea zădărniciei: „Un nou an – la ce bun? Am senzația cumplită că nimeni nu mai are nevoie de nimeni.“ Își petrece ziua ascultând radioul și observă că mizeria spirituală nu e numai a noastră. Există și una a emigrației, pe care o identifică în mesajele trimise de sărbători. Pornind de la cuvintele lui Pierre Mertens, definește dictatura: „Dictatura nu e altceva decât o mașină de fabricat trecutul cu ajutorul viitorului.“ Apoi adaugă că Orwell spusese asta demult.
La 5 ianuarie primește un exemplar din micul dicționar de Scriitori români și, în ciuda deficiențelor constatate, este fericit. Vorbește apoi despre plagiatul comis de Eugen Barbu în volumul al III-lea al romanului Incognito și de tentativele de a mușamaliza cazul. Însemnările lui Mircea Zaciu reconstituie o epocă, extrem de vie în memoria celor care au trăit-o. Din păcate, de multe ori, autorul preferă ca protagoniștii săi să figureze doar cu inițialele numelor pe care le poartă. Procedeul pare de înțeles, deoarece jurnalul este publicat în timpul vieții celor incriminați. În zilele următoare, profesorul insistă pe campania dezlănțuită de către Vasile Nicolescu împotriva Dicționarului. Este chemat la București ca să pledeze în favoarea cărții, dar este cuprins de silă, fiind convins că dreptatea se găsește de partea lui.
Mircea Zaciu notează sistematic în caietul său de însemnări, iar observațiile sale sunt aproape zilnice. La 11 ianuarie prezintă eforturile depuse pentru a fi invitat să țină o serie de conferințe la Universitatea din Köln, dar osteneala sa se dovedește zadarnică. Posibilitatea călătoriei îl și sperie, deoarece ar însemna să revadă o serie de oameni și de locuri după un deceniu de absență. Or, între timp, în forul său intim s-au petrecut o serie de mutații dureroase, chiar dramatice.
La 20 ianuarie 1979 descrie starea de spirit de care este cuprins, stare aflată în deplină concordanță cu natura: „Zile rele. Anotimp murdar. Nervi, tristețe, inapetență totală de lucru.“ Sosesc și onorariile pentru Dicționar, prilej de a constata că munca titanică depusă de către colectivul de autori este remunerată cu bani mărunți. Apare noua lege a învățământului, care face aproape imposibile călătoriile în străinătate. Diaristul insistă mult pe problema reacțiilor provocate de Dicționar, după care lansează ideea publicării unui volum intitulat Moduli glisanți, carte despre critici și scriitori eșuați, foști potentați, impuși de politica vremii. Mircea Zaciu realizează o frescă acidă a vieții literare de la sfârșitul anilor ’70. În mod paradoxal, însemnările sale seamănă extrem de mult cu cele din Jurnalul lui Liviu Rebreanu, chiar dacă acestea din urmă vizau o altă perioadă și un alt regim politic. Ca dovadă că, în ciuda trecerii timpului, prea multe lucruri nu s-au schimbat în mod radical în viața literară românească.
Remarcabile se dovedesc observațiile din 6 martie, dedicate nuvelei Moartea pescărușului de Camil Petrescu. Mircea Zaciu se dovedește un comentator pertinent, iar observațiile sale vizând simbolistica narațiunii sunt excelente. Exegetul relevă tehnica misterului la care recurge prozatorul, o tehnică ce amintește de celebra creație a lui Mateiu Caragiale, Craii de Curtea-Veche, dar și de finalul romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război. Interesante sunt și trimiterile la Nerval și la Poe, precum și identificarea ecourilor din Chandler. Acesta din urmă afirma, în scrisorile sale, că interesul romanului polițist constă în faptul că există două povestiri într-una singură: „istorisirea a ceea ce s-a întâmplat și istorisirea a ceea ce pare să se fi întâmplat“. Diaristul constată că ideea i se potrivește și nuvelei lui Camil Petrescu, construită și ea pe aceste două planuri, fără nicio ostentație tehnică.
Mircea Zaciu se gândește la o nouă ediție a Dicționarului, dar știe că unele articole nu pot să apară fără să fie „vizate“ de sus. Acest lucru echivalează însă cu moartea lucrării, deoarece diaristul nu poate picta iconostase, nu creează obiecte de cult. Elogiul exegetic – afirmă Mircea Zaciu – nu poate evita, în asemenea lucrări, spiritul critic.
Sentimentul zădărniciei îl cuprinde (pentru a câta oară?) în data de 29 octombrie 1979, când până și scrisul i se pare pueril și derizoriu. De aici și ideea inutilității ținerii unui jurnal intim: „Zădărnicie. Să notez (pentru cine?) firele acestor zile.“
Jurnalul lui Mircea Zaciu rămâne una dintre cele mai importante și mai convingătoare mărturii despre ultimii ani ai totalitarismului.