Claudiu Sfirschi-Lăudat a scris mult despre mirosuri (pe lângă numeroasele sale traduceri din greaca veche și neogreacă) și a antologat texte pe această temă, cărți pe care le-am semnalat în Rl la vremea apariției. Nu lipseau fragmente din tratatul lui Theofrast, autor de căpătâi pentru studiul parfumeriei și al asocierii acesteia cu botanica și fiziologia, vădind nivelul cunoașterii și al preocupărilor pentru aceste științe în secolul IV î. Cr. Acum, elenistul și specialistul în osmologie ne oferă nu doar traducerea bilingvă completă a Péri osmon, Despre mirosuri (adesea prezentă în bibliografii prin titlul traducerii sale latine, De odoribus), ci și o ediție științifică modernă, cu note, comentarii și bogat aparat critic privind vocabularul tehnic osmologic, textele de referință ale filosofilor istoricilor și scriitorilor antici, edițiile și traducerile consacrate tratatului, dar și altor scrieri theofrastice; enumerarea surselor antice (din care nu lipsesc Dioscoride, Hippocrat, Pliniu, cu care autorul Péri osmon e deseori asociat); dicționarele, o amplă bibliografie secundară și indexul autorilor antologați.
Toată această anvergură științifică, pentru care merită elogii nu doar autorul traducerii, comentariilor și anexelor, ci și Editura Junimea (care s-a încumetat să publice acest text antic bilingv), precum și redactorul, clasicista Margareta Sfirschi-Lăudat, ea însăși traducătoare de texte grecești antice și moderne, nu trebuie să-i inhibe însă pe cei care doresc să se bucure de naturalețea stilului theofrastic, sau interesați să afle cum se produceau, extrăgeau și păstrau miresmele aduse din lumea feniciană, arabă, indiană, africană, mediteraneană (ca materii de bază precum scorțișoara, nardul, tămâia, mirtul, esențe rare de lemn, piperul, diverse flori precum șofranul, evanescentul trandafir, crinul, irisul…). Încă din primul paragraf, Theofrast precizează că mirosurile „iau naștere dintr-un amestec, ca și gusturile. Căci tot ce este neamestecat nu are nici miros, nici gust. De aceea, cele simple – precum apa, aerul, focul – nu au miros. Pământul este singurul cu miros, fiindcă este un amestec în mai mare măsură. Unele mirosuri sunt întrucâtva indistincte și diluate, așa cum spunem și despre gusturi…“ De remarcat traducerea prin „diluat“ a unui cuvânt („apos“) care în alte limbi apare echivalat prin „insipid“. Experiența nuanțelor e notabilă la Claudiu Sfirschi-Lăudat.
Pe lângă aspectele botanice legate de studiul mirosurilor apar și unele fiziologice, felul în care le percep oamenii: plăcute și neplăcute. Cele supuse stricăciunii, putrezind, miros neplăcut. Într-un amplu comentariu, traducătorul face referire la Aristotel, „care reduce numărul gusturilor și, prin analogie, pe cel al mirosurilor la șapte – dacă săratul este identificat cu amarul“. Seriile de șapte (ca și la culori) par cele mai potrivite (în acest sens fiind citați și pitagoreicii, sau Platon).Alți antici enumeră mai multe gusturi (pentru Pliniu sunt treisprezece). Platon, Theophrast, Aristofan ș.a. socotesc că majoritatea mirosurilor rămân nenumite, „anonime“, împărțirea în doar două categorii opuse fiind preluată și de Galenus (păstrată apoi până la clasificarea modernă introdusă de Carl Linnaeus).
Theofrast vorbește de efemeritatea unor mirosuri, care se schimbă, „ca în cazul vinului și al unor fructe. În unele, cum sunt strugurii, prima schimbare se produce la înflorire.“ Miresmele fugitive se modifică la maturație, iar transformările lor țin și de anotimpuri. „Parfumurile din flori tind să se modifice în anotimpul în care înflorește floarea din compoziția lor.“ Aroma vinului, care fermentează, era stabilizată de greci cu apă sărată de mare. Theofrast subliniază și rolul mirodeniilor pentru compozițiile parfumate. Acestea erau păstrate ca pulberi și uleiuri (uleiul de nard, planta indiană din familia valerianei, fiind pomenit și în Vechiul Testament). Ele produc „astringență și căldură“, astfel având și efect asupra simțurilor. Grecii adaptaseră mirosuri preferate de egipteni la cele mediteraneene (precum cel de oregano și violetă) și le păstrau în recipiente estetice, nu doar funcționale. Lux ulterior democratizat de romani, care aduceau în fiecare an mii de tone de mirt și tămâie pentru a însoți oamenii în marile momente ale vieții. Aroma șofranului din Creta (apreciat și în medicină de Hippocrat) s-a transmis și în parfumeria modernă. A fost preluat de asemenea până în zilele noastre și sfatul anticilor de a parfuma „punctele de puls“, unde căldura trupului sporește mireasma. Tratatul theofrastic rămâne o lectură de preț și pentru înțelegerea efectelor emoționale ale mirosurilor, pentru felul în care intensifică amintirea și identitatea.
***
Un volum cu studii pe teme preponderent folclorice, dar care conține și alte texte semnate de Stefania Cristescu-Golopenția (1908-1978), soția sociologului Anton Golopenția și mama cunoscutei cercetătoare, eseiste și memorialiste Sanda Golopenția-Eretescu, include și o surpriză: autoarea, care și-a consacrat viața îndeosebi profesoratului, a scris și poezii. Ar putea fi citate multe dintre versurile ei (copiate pe foi răzlețe sau în caiete păstrate în arhiva familiei), dar chiar și numai câteva exemple pot fi convingătoare în privința talentului autoarei: „Mă-nvălui ușor și te-apleci / surâzând / blând / să-mi citești în ochi de aproape aleanul meu / greu / nimic să nu-ți scape. / Ce noroc / că există pleoape! (Oblon). Sau, pe tema miresmelor fugitive: „În minte-mi vine azi grădina mea / și-n nări port iar balsam de liliac. / Aud iar zvonul ce demult s-a stins / la casa albă cu-adumbrit cerdac. / (…) Ci ierni m-au vremuit. M-au depărtat / de casa albă cu-adumbrit cerdac. Și vezi, de-aceea poate am uitat/ să mai vorbesc cu flori de liliac“(Liliacul). Și despre „anotimpul minu nat“ amenințat cu dispariția: „Să simți cum îți pătrund în păr / miresmele tari ale florilor / cum îți urcă în obraji / toate sevele lor! (…) căci cine știe oare / cât ne mai este dat / drumul hoinar! (Anotimp fugar).
Atrasă de credințe și rituri magice românești, Ștefania Cristescu-Golopenția vede gospodăria țărănească dincolo de rolul ei economic, evocând cu claritate cadrele naturale si sociale, inclusiv manifestările spirituale, la fel de necesare pentru „sporul casei“. Aceste credințe și practici magice din Drăguș „vin să întărească“, așa cum spune în prefață Sanda Golopenția, „eficiența plugăriei, principala îndeletnicire a drăgușenilor: ele țintesc să asigure sănătatea oamenilor, puterea, voinicia, frumusețea și norocul lor“. Ștefania Cristescu urmase cursuri de lingvistică, etnologie și sociologie la Sorbona (unde a fost colegă și cu Antoine Meillet sau Marcel Mauss, promotorul studiului complex al fenomenului social total, fait social total). În țară a continuat cu activitate didactică și a lucrat pentru doctorat sub îndrumarea lui Dimitrie Gusti, participând la campaniile acestuia pentru strângere de date sociologice. În contextul colaborării la reviste de sociologie și folclor a debutat în volum în anul 1944. Volumul Descântece din Cornova — Basarabia i-a fost publicat postum de fiica sa, iar Gospodăria în credințele și riturile magice ale femeilor din Drăguș (Făgăraș) a cunoscut mai multe ediții, fiind publicată și de editura Paideia la începutul noului mileniu (ca și Sporul vieții. Jurnal, studii și corespondență. Text stabilit, introducere și note de Sanda Golopenția). Recent reeditat de Spandugino, acest volum mai cuprinde evocări ale Ștefaniei Cristescu-Golopenția de către prestigioși autori contemporani, scurte comunicări și planuri de cercetare pe teme privind magia, studiul monografic al satului românesc, un plan de studiu pe teren al muzicii populare, o privire asupra lui Romulus Vulcănescu în contextul analizei mitologiei românești, evocarea unei poete populare din Drăguș. corespondență (între alții, cu Mihai Pop, Dimitrie Gusti, cu filosoful pozitivist și sociologul Célestin Bouglé, care a fost și profesor la Sorbona, sau cu Brutus Coste, Emanoil Bucuța, diverși reprezentați ai Fundației Humboldt și ai altor fundații) memorii de activitate, o proză și, cum am amintit deja, poezii. Spiritul exact al cercetătoarei și talentul ei literar se împletesc și se completează, făcând din lectura Sporului vieții o descoperire atât pentru cei ce doresc să urmărească temele sociologice abordate meticulos, cât și pentru cei atrași de inefabilul literar.