Xantipa și Tinca par la prima vedere doar două nume de femei care au stat în umbra bărbaților celebri. Însă cine scrutează mai cu luare-aminte percepe o artă subtilă, aproape inaccesibilă copiilor și adulților deopotrivă. Scenele lor de familie, uneori duioșiile, alteori certurile, ironia, micile răzbunări erau interzise celor de la 7 la 70 de ani. Nimeni nu le putea urmări fără a simți cum se amestecă hohotul de râs cu frica, învățătura cu absurdul. Altfel spus, râsu’-plânsu’, nimic altceva!
Se zice că Tinca a fost creația humuleșteanului nostru. Și al lumii, bineînțeles. Însă cine a spus asta nu a înțeles că, de fapt, Xantipa și Tinca sunt sursa reală a umorului universal. Ele dau sens și structură poveștilor. În spatele fiecărui gest aparent banal se ascunde un comentariu despre viață: căsnicie, putere, micile vicii care pun la încercare răbdarea și inteligența soților.
Xantipa își știa rolul: să-l provoace pe Socrate, să-l scoată din răbdare, să-l facă să vorbească mai mult decât ar fi vrut, să-l aducă la marginea înțelepciunii. Tinca face același lucru cu Ion Creangă: deprinzându-l umorul prin suferință, „provoacându-l” să transforme micile drame domestice, iar mai pe larg – întâmplări ieșene și, în general, moldovene, – în capodopere literare.
Astfel, aceste femei nu sunt doar personaje de fundal, ci adevărate maestre ale comediei și ale tragediei umane. Cine le privește cu ochii spiritului descoperă o realitate mai profundă, înțelegând că, uneori, viața nu e altceva decât o lecție de subtilitate, învățată prin râs, ironie și mici momente de frustrare.
Iar lecția finală, pentru cei suficient de curioși să o înțeleagă, este că geniul bărbatului nu există fără provocarea femeii: Socrate nu ar fi fost atât de filosof fără Xantipa, Creangă nu ar fi ajuns celebru fără Tinca.
&
Și totuși, din când în când în istoria lumii scânteiază câte un strop de noroc. Pentru că, dacă lucrurile ar sta întotdeauna după reguli, am fi condamnați la monotonie fără sfârșit. De cele mai mult ori, norocul nu e mare și vizibil, ci mic, fragil, dar suficient pentru ca să modifice perspectiva.
Să zicem, se crede că, de regulă, soțiile precum Xantipa lui Socrate și Tinca lui Creangă sunt analfabete. Ele țin în mâini destinul filosofului, gânditorului, scriitorului, îi provoacă răbdarea, punându-i la încercare înțelepciunea, însă nu pot lăsa memorii scrise. Și astfel geniul bărbatului rămâne învăluit într-un aer misterios, „depozitat” în legendă, pentru că provocarea reală nu e, de fapt, în cronici sau arhive, ci în viața cotidiană, în furia sau răbdarea domnului filosof sau scriitor, în întrebările care apar, neașteptate, în mijlocul conflictelor domestice.
Adevăratul noroc este că atât Xantipa, cât și Tinca nu pot scrie. Altfel, am fi avut perspectivele lor și poate istoria lumii ar fi arătat altfel. Însă ele nu scriu, ele doar trăiesc. Și tocmai asta lasă loc pentru legendă, pentru mit, pentru înțelepciune transmisă prin ispitiri și ispite, observații și glume (e drept, nu chiar ca la Junimea, cele de pe ulița mare…).
Astfel, norocul nu e întâmplător, ci constă în faptul că cele care puteau fi reduse la literă rămân viabile în experiență, că provocarea lor nu este documentată, ci simțită, și că fiecare generație poate descoperi în minorele tensiuni domestice o lecție despre limită, răbdare și bunăvoință. Uneori, și de creație…
Și dacă vrem să fim ironici, se poate spune că norocul, în istoria gândirii, stă tocmai în analfabetismul provocatorului: pentru că un Socrate sau un Creangă fără provocarea Xantipei sau a Tincăi ar fi fost cam altcumva… Și nu e sigur că altcumva spre… mai bine.