PROFIL
Născut pe 30 mai 1955 la Enniscorthy, în comitatul Wexford, Colm Tóibín este un romancier, poet, dramaturg, jurnalist și critic literar irlandez ale cărui cărți sunt traduse în peste 30 de limbi. A studiat la University College din Dublin, iar între 1975 și 1978 a trăit la Barcelona. Este autorul a zece romane; primul, The South (1990), inspirat de experiența spaniolă, a fost distins cu Irish Times Literature Award. Următoarele au revelat un mare scriitor european, fiindu-le acordate numeroase premii: The Heather Blazing (1992) a câștigat Encore Award, The Story of the Night (1996) a primit Ferro-Grumley Award, The Blackwater Lightship (1999) s-a aflat pe lista scurtă a Man Booker Prize, The Master (2004) a fost distins cu International IMPAC Dublin Literary Award, Prix du Meilleur Livre Étranger și s-a aflat, de asemenea, pe lista scurtă a Man Booker Prize, Brooklyn (2009; Humanitas Fiction, 2024) a câștigat Costa Novel Award și a fost ecranizat în 2015, The Testament of Mary (2012), a figurat pe lista scurtă la Man Booker Prize, Nora Webster (2014) a primit Hawthornden Prize, urmat de Casa numelor (House of Names, 2017; Humanitas Fiction, 2023). Romanul Magicianul (The Magician, 2021; Humanitas Fiction, 2022), pentru care s-a documentat 15 ani, a primit, în 2022, Rathbones Folio Prize, fiind finalist la Prix Femina Étranger și Prix Médicis Étranger. În 2022 îi apare prima culegere de poezii, Vinegar Hill, iar în 2023, volumul de eseuri A Guest at the Feast. Long Island, continuarea romanului Brooklyn, a fost publicat în 2024. Tóibín a semnat și volume de proză scurtă și critică literară, publică regulat în periodice culturale importante și este deseori visiting professor în mari universități. În anul 2021 i s-a decernat David Cohen Prize for Literature, pentru întreaga sa operă. Actualmente este profesor la Columbia University și cancelar al Liverpool University. O parte din însemnările sale personale și arhiva sa de lucru se află în custodia Bibliotecii Naționale a Irlandei. (sursa: Editura Humanitas Fiction)
Cristian Pătrășconiu: Cum vă simițiți, la finalul unei zile, după ce ați scris un text bun, o pagină bună? Ce este în mintea dumneavoastră, în inima dumneavoastră? Liniște, o mare liniște? Sau, poate, muzică – știu eu, Mozart.
Colm Tóibín: Hm, nimic din toate acestea, în mod obișnuit. Tenis. Îmi place mult să mă uit la meciurile de tenis. Uneori chiar îmi place să joc eu însumi tenis. Sau să înot. Sau să citesc. Sau pur și simplu să nu fac nimic. Da, uneori ascult muzică – dar nu Mozart, ci Bach, Beethoven.
Poate Simfonia a noua? Cu Oda bucuriei. Bucuria de a scrie o pagină bună…
Nu, asta nu. De la Beethoven îmi plac în mod deosebit cvartetele pentru coarde. Am o relație specială cu aceste compoziții.
Tenisul…
Da, îmi place foarte mult Medvedev. Joacă foarte bine, dar nu câștigă niciodată un turneu. E mereu în spate – al doilea, al treilea și așa mai departe. Exagerez puțin; uneori mai și câștigă.
Sunteți într-o relație complicată…
Da, da. (râde copios)
O clipă – ca să fie mai clar la ce mă refer: sunteți într-o relație complicată cu muzica?
Da și nu. Adevărul este că ascult destul de multă muzică. De foarte multe feluri – dar cel mai puțin muzică simfonică, muzică în care e implicată o orchestră. Din aceasta: aproape deloc. În acest sens, poate că, da, relația mea cu muzica este uneori complicată. Altfel, ascult muzică foarte diversă, multă muzică de cameră și destul de multă muzică folk și pop. Și, da, o mulțime de muzică irlandeză, desigur.
Cred că vi s-a pus întrebarea asta de zeci de ori, o să o mai pun și eu încă o dată fiindcă, în felul acesta, poate că românii, cititorii români vor afla ceva nou și picant de la dumneavoastră – dacă aveți ritualuri când scrieți? În alte cuvinte: e ceva de care aveți anume nevoie atunci când scrieți?
Nu am ritualuri. Chiar nu am. Unii scriitori au, unele ritualuri sunt chiar laborioase. Dar eu nu am. Pur și simplu, scriu. Sigur: am nevoie de un creion, un pix și hârtie. Pentru că scriu de mână. Literatura pe care o scriu eu e, întotdeauna, scrisă mai întâi de mână. Ca să simt mai bine cuvintele, personajele, peisajele, intriga. Mai am nevoie de un colț – un colț de masă, un colț de cameră – unde să scriu. Pot să scriu aproape oriunde e loc pentru a așeza un caiet.
Iarăși o recurență în conversațiile pe care le aveți cu presa, cu siguranță: cum scrieți? Cum crește la dumneavoastră „coca“ unui roman, a unei cărți?
Lucrurile sunt diferite de la specie la specie. Pentru un roman, am nevoie de timp de visare, să îi spunem așa. Am o idee – care devine cu timpul tot mai clară – dar nu mă grăbesc să o pun pe hârtie. Mă gândesc la ea, visez cu ea cum se spune. Luni bune, poate un an. Poate chiar doi ani. Adesea, „ideea“ e doar o imagine; uneori, „ideea“ aceasta este un personaj. O sau îl întorc pe toate fețele. În această perioadă, lângă imaginea inițială vin altele; unele sunt, sincer vă spun, groaznice, teribile. Sunt bune noaptea, dar rele sau nepotrivite dimineața. Scriu, desigur, în paralel alte lucruri – critică literară, publicistică, eseu. Și apoi se întâmplă ceva, după această perioadă de tranziție sau de gestație: lucrurile devin și mai limpezi, în detaliile lor. Uneori, când se apropie această explozie, pot să nu mă gândesc la nimic sau la nimic precis. Și, deodată, pot să am o zi foarte bogată. Și mă apuc să scriu – imaginea se întărește, capătă un ritm; este o imagine solidă, deși ea începe să curgă, cum să spun, ca o muzică. Știu foarte bine cum trebuie să curgă fiecare linie narativă, cu ce să umplu diferitele „căsuțe“ ale firelor care leagă romanul meu. La proza scurtă e o ardere rapidă; ceea ce nu înseamnă că nu pot sta cu o idee de povestire mult timp în minte – uneori se întâmplă să stau chiar mai mult decât la un roman. Și, deodată, apare ceva, ca un declic, un fel de a vedea altfel lucrurile – și, odată cu acesta, apare și povestirea.
Thomas Mann și Henry James – Magicianul și Maestrul. Ar fi putut fi și invers?
Da, da. Lejer. Dar, în afară de aceștia doi, pentru mine nu ar fi putut fi alți scriitori. Și anume, în acest fel: magicieni, maeștri.
Ce e, în mod fundamental, pentru dum neavoastră, Thomas Mann? Cine e acest uluitor scriitor?
O să vă spun câteva cuvinte. Înseamnă fiecare dintre acestea și toate laolaltă. Și mai mult decât atât. Iată: ambiguitate. Și: slăbiciune omenească.
Numai atât?
Nu, nu. Alte 20 sau 30 sau 50 de alte lucruri. Și mai mult decât atât. Dacă vreți vă mai spun și altele.
Vreau.
Ok. Iată: neputința de a iubi profund. O privire extraordinară asupra sinelui. O credință fundamentală, adâncă în decență. Homosexualitate. Respect. O încredere profundă, neobișnuită în literatură. Thomas Mann credea în literatură ca o formă de ascundere mult mai mult decât în literatură ca formă de revelație. Umbre. Cultură. Eleganță. Și, mai presus de orice, poate, în centru: un erotism întunecat.
Da… Moarte la Veneția…
Și nu numai.
A fost Thomas Mann un fel de profesor al dumneavoastră?
Nu, nu a fost așa ceva. Pentru că erotismul lui era unul foarte întunecat. Exteriorul lui e ca un al unui om care poartă un costum foarte elegant, cu dungi, dar în interior e sălbatic, e foarte dur. Toate acestea înseamnă că pentru un romancier e o mare sursă de inspirație; ai „material“ din belșug. Dar, pentru el, centrul erotismului este privirea.
Pentru că?
Privește foarte mult. Privirea e esențială la Thomas Mann. Se uită foarte mult; acționează foarte puțin. În spaniolă s-ar spune mirada fuerte. Ochi puternici, foarte pătrunzători.
Așa stând lucrurile: e dificil să scrii un roman despre Thomas Mann?
Nu, nu e greu deloc. E fascinant. E un câmp de lucru imens, e deschis, e atât de multă informație în joc încât nu are de ce să fie greu. E o imensă plăcere. Și informațiile te conduc, te provoacă să te gândești la ce personaj ciudat, ambiguu și complex a fost Thomas Mann.
Dar Henry James, un al doilea mare personaj literar al unui alt mare roman de-al dumneavoastră? Ce e pentru dumneavoastră? Nici el nu v-a fost, într-un fel, profesor?
Este o mare diferență între acești doi tipi. Pentru mine, aceasta este, de fapt, o problemă de treizeci de ani. James s-a născut în 1843. Și a murit în 1916. A trăit, în cea mai mare parte a vieții sale, într-o perioadă de pace. Thomas Mann s-a născut în 1875. Pare că lucrurile arată bine până la un punct – dacă ne gândim că în 1910 are 35 de ani. Mijlocul vieții, oarecum. Dar mai apoi vin, în cascadă: Primul Război Mondial, revoluția de la München, inflația germană teribilă, Hitler. Omul acesta care era, într-un fel, foarte tăcut e, dintr-odată, martor la toate aceste lucruri teribile care se întâmplă. Ceva tulbure se așează în el peste ceva tulbure care era deja. Thomas Mann a scris, e adevărat, Moarte la Veneția – în 1912; Henry James nu a fost niciodată atât de explicit.
Unul e, așadar, și acum preiau titlurile cărților dumneavoastră, maestru, altul e magician…
Da, dar sunt titluri ironice.
Întrebarea mea e aceasta: nu ei, dar cine sunt, cu adevărat, maeștrii dumneavoastră?
Ce vreți să spuneți? În termeni de literatură? (râde)
Da, da, în termeni de literatură.
Ok. Nu gândesc în acești termeni. Nu cred că am așa ceva.
Dar Maria – de ce este atât de importantă pentru dumneavoastră și de ce ați avut impulsul de a scrie o carte (foarte neobișnuită) despre acest personaj complex și atât de discret totuși?
Îmi plac foarte mult și îmi place foarte mult să mă gândesc la eroinele din Grecia antică. Medeea, Electra, Antigona. Ei bine, la un moment dat am văzut o posibilitate de a lucra cu aceste personaje. Și cu altele care nu țin de Grecia antică. Dar să vă spun ceva: Ioan, Sfântul Ioan a mers și a văzut teatrul grecesc. În Efes. De ce a mers să vadă teatrul acolo. Apoi, Lazăr – ce poveste, ce extraordinară poveste! Atât de teatrală. Vibrantă, fascinantă, cu Lazăr care se ridică din mormânt. Are ceva foarte puternic, teatral, ceva care te atinge în adâncul adâncului tău ca om. Și peste toți: Fecioara Maria. Mamă, durere, iubire. Își pierde fiul – cel care vine să îi salveze pe oameni. Am început să lucrez. Să o privesc foarte diferit de cum a fost privită până acum. Și am înaintat. Și am realizat că am spart un tabuu. Cred că am spart un tabuu. Am scris despre Maria ca și cum aș fi spart un geam. Ceea ce cred că e bine, pentru că adesea sunt prea simpatic, prea cuminte. Un bun cetățean.
Dar e bine să spargem și geamuri uneori…
Uneori. E chiar sănătos să o facem. (zâmbește)
Dintre toate cărțile dumneavoastră, care a fost cea mai dificilă? Cel mai dificil de scris, vreau să spun.
Nu, nu îmi pun așa problema. Nu pot să pun degetul pe una anume și să spun: aceasta este! Cred că munca în sine e dificilă. Munca acelor oameni care lucrează ore în șir și care aproape că nu sunt plătiți pentru ceea ce fac. Munca oamenilor din India, din Pakistan și așa mai departe – și plata lor, o nimica toată. Să scrii nu e chiar dificil.
De unde știți atât de multe cuvinte românești? (de-a lungul conversației noastre, când întreb în limba română, Colm Tóibín anticipează foarte ușor sensul formulărilor mele; n.m., CP)
E simplu: pentru că seamănă foarte mult cu cele spaniole. Am locuit câțiva ani în Spania, mai ales la Barcelona. Între 1975 și 1978.
Muncitorii aceia din India lucrează în condiții foarte grele, într-adevăr. Acolo chiar e muncă grea, cum se spune. Ei bine, dacă aceea e munca adevărată, ce e literatura pentru dumneavoastră?
Nu sunt foarte bine dotat pentru gândirea abstractă. Pot să răspund și altfel: sunt un bun student al lui Ludwig Wittgenstein.
Din care perioadă, pentru că sunt destul de diferite?
A, nu, nu merg așa de departe. Eu mă refer la o singură propoziție a lui, poate că e și cea mai faimoasă dintre toate: despre ceea ce nu putem să vorbim, cel mai bine este să tăcem. Așa și eu – în legătură cu ceea ce reprezintă esența literaturii pentru mine.
Greșiți când scrieți?
Este obligatoriu. V-am vorbit mai înainte despre momentele acelea când imaginea devine solidă, când capătă forță de tracțiune. Uneori mergi înainte, confiscat și fascinat de ritmul în care pare să te ducă o poveste – și, după un timp, te oprești brusc și știi că e greșit cum mergi. Greșeala este obligatorie pentru un scriitor. Ritmul unei povești te poate duce – dar uneori te poate duce și în zone întunecate. Or, povestea trebuie să se clarifice singură; dacă nu o face, atunci știi că ai greșit. Literatura nu este ca și cum ai avea grijă de un copil.
Imaginea aceasta care tentează: o carte – ca un copil…
Da, dar nu e prea potrivită. Copiii sunt simpatici, sunt drăguți. Știu, știu: asta o spun mulți scriitori. Dar e dulceag și, să spun mai direct, e chiar stupid. O carte e un copil – ha, ha, ce frumos! Cum ar putea fi așa ceva? Departe, departe de mine asemenea gânduri…
Ce face mai bine literaturii pe care o scrieți: ziua sau noaptea? Regimul diurn sau regimul nocturn?
Când scriu efectiv?
Nu, nu numai aceasta. Ci și pentru perioada de „procesare“, pentru ceea ce chiar dumneavoastră ați numit „gestație“…
Când scriu un roman, există o perioadă de trei-patru săptămâni la mijloc când pot și, de fapt, trebuie să muncesc foarte mult. Cred că acela e intervalul esențial și el poate include orice: dimineața, prânz, seara, noaptea. Uneori pot și trebuie să lucrez zeci de ore în șir, fără întreruperi.
Vă blocați uneori? Când nu găsiți, poate, cea mai bună soluție narativă…
Nu. Nu funcționez așa. Nu am asemenea ezitări. Și cred chiar mai mult: că, pentru unii scriitori, aceasta este o formă de alint. Un fel de invenție care să dea bine la interviuri. Scriu cu pasiune, cu plăcere și având totul foarte clar în minte. Cred, că asemenea „blocaje“ sunt, uneori, forme de a fi leneș. Să vă spun ceva: am solicitat cândva un credit de la o bancă pentru casă. Și bancherul m-a întrebat, cu subînțeles: dar, dacă veți avea un fel de blocaj de durată, așa cum au scriitorii? I-am răspuns: dar cum ar fi ca un bancher să aibă un astfel de blocaj de durată?
Un scriitor devine vreodată magician? De data aceasta, la modul serios, nu ironic.
Da. Chiar poate fi așa ceva. Ce trebuie să se întâmple pentru a fi așa ceva – mă veți întreba, poate? Simplu: să îl facă pe cititor să dea următoarea pagină fără să clipească, fără să se gândească. Aceea e un fel de magie. Când poți face aceasta, îl scoți pe acel om din lumea reală. Și, atunci, cum să nu fie aceasta o magie? Dacă un roman funcționează, acolo e un fel de magie. Creezi iluzii, schimbi mintea unui om.
Aceasta se întâmplă pentru că literatura e literatură sau pentru că literatura este viață?
Nu îmi pun această problemă. Poate că ea este importantă, dar pe mine nu mă interesează. Propun așadar, să uităm de aceste două cuvinte: literatură, viață. Pur și simplu, cuvintele de pe o pagină devin reale și produc atâtea efecte, atâtea iluzii, atâtea speranțe. Și, de altfel, v-am mai spus: chiar nu știu ce este literatura.
Spuneți aceasta cu admirație, cu reverență.
Nu o spun cu ironie. Cu admirație, da, cu siguranță.
Dar e un val bun pentru literatură? Trăim o perioadă propice literaturii?
Nu aș fi așa de optimist. Dar nici nu m-aș duce până într-acolo încât să vorbesc despre o criză. Marele moment pentru literatură, Vârsta de Aur a literaturii a fost secolul al 19-lea.
Chiar: v-ar fi plăcut să trăiți atunci?
Să știți că da. Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc atunci. Atunci chiar a fost nemaipomenit de bine pentru literatură.Vârstă de Aur, da.
Și acum: e Vârsta de argint, Vârsta de bronz? Vârsta de fier parcă nu îndrăznesc să spun…
Nu știu. Nu îl mai avem pe Dickens, nu îl mai avem pe Balzac, pe Flaubert. Perioada aceea nu se va mai întoarce. Oameni spun: bun, acum e Netflix. E vârsta Netflix-pentru literatură. Poate că așa e. Însă nici în partea cealaltă nu mă duc: nu cred că trăim o criză a literaturii. Doar că este altfel. Nu mai e, cum să spun, centrală. Centrul e altul.
Dacă e să trimitem la cartea dumneavoastră Casa numelor: de ce avem nevoie de mituri, de ce mai avem nevoie de mituri?De ce nu putem trăi fără mituri, fără povești, de fapt?
Poveștile sunt minunate. Unele dintre ele sunt, poate, între cele mai frumoase visuri ale noastre. Clitemnestra, Electra, Antigona, Medeea – v-am spus cât de mult îmi plac poveștile, cât de atașat mă simt de povestea vieților acestora. Dacă ele nu vorbesc, spuneți-mi ce alte femei ar mai putea să vorbească? De ce avem nevoie de mituri, de ce mai avem nevoie de mituri? Pentru că avem nevoie de noi înșine. Aceste povești sunt despre noi, sunt noi înșine. Asemenea voci, ca și ale bărbaților – Ovidiu, de pildă, dar și mulți alții –, sunt în centrul culturii noastre. Dacă le uităm, atunci ne uităm pe noi înșine. Sunt voci puternice. Când bărbații vorbesc, e ca un fel de legislație – vezi teatrul antic, teatrul grec. Când vorbesc femeile e clocot, e furie. Totul e viață.
À propos de povești, de mituri – care este favorita dumneavoastră: Iliada sau Odiseea?
Odiseea, fără nicio discuție. E o călătorie, o călătorie fabuloasă. Războiul s-a sfârșit, povestea nu este numai despre bărbați, bătălii și arme. Odiseea e despre ceva cu mult mai interesant. E despre căutare, pierdere, regăsire. Și Penelopa, sărăcuța de ea, stă acasă… (râde)
Între Ulise și Ahile, bănuiesc că alegerea dumneavoastră e evidentă, nu?
Bănuiți bine. Ulise. El nu e numai șiret, e foarte, foarte inteligent.
Dar dintre Messi și Maradona?
Îl iubesc pe Maradona.
Dar dintre Federer și Nadal?
Nadal. Am locuit o vreme în Spania, v-am spus…
Dar dintre Tolstoi și Dostoievski?
Tolstoi.
Dar dintre Dickens și Shakespeare?
Fără să clipesc: Shakespeare.
Cândva ați vorbit despre „un pact cu cititorul“. Un pact de după terminarea unei cărți. În ce constă acest pact?
În două vorbe: cartea este scrisă pentru cititor și numai pentru el. Nu este o formă de autoexplorare. Narcisismul o termină prost.
Așadar, nu scrieți pentru dumneavoastră.
Nu, nicidecum. Să vă mai spun ceva – revenind la Maradona. Nu sunt cine știe ce cunoscător al fotbalului. Dar mă simt apropiat de Maradona și, de fapt, îmi place foarte mult pentru slăbiciunile sale, pentru căderile sale. Federer e un jucător uluitor, dar Nadal are ceva care e numai al lui și care mă impresionează foarte mult. Ca să ajungem și la literatură: e mult Dostoievski în Tolstoi. S-a și spus: Tolstoievski.
Notă: Colm Tóibín a fost invitat special al celei mai recente ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT. Interviul de față a fost înregistrat chiar cu acea ocazie. Mulțumiri speciale celor care au facilitat realizarea lui.
