Există o veche teorie, datînd cel puțin de la liberalul Benjamin Constant, din prima jumătate a secolului al XIX-lea, care susține că cetatea antică – Atena în principal – deși democratică politic, era cvasitotalitară și, în orice caz, opresivă în ceea ce privește libertățile individuale. Lipsa unor garanții constituționale ar fi făcut ca cetățeanul să se simtă amenințat, dacă devenea adversarul unor demagogi abili, precum Cleon, de exemplu, care puteau manipula voturile mulțimii împotriva lui. De asemenea, religiozitatea populară îi făcea pe atenieni foarte sus ceptibili să acuze de impietate persoane cu purtări mai deose bite. Procedurile judiciare, bazate pe puterea juriilor populare, erau prea simple și de obicei nu în găduiau apelul și niciun control eficient al legalității. De exemplu, comandanții navali, învingători la insulele Arginuse, au fost condamnați la moarte și executați imediat, deși au fost încălcate procedurile juridice curente, fiind acuzați de încălcarea unei norme religioase. Într-adevăr, ei au fost judecați în bloc, deși legea cerea judecata individuală. Iar Socrate a admis, pe cînd era în închisoare, că ar fi fost, probabil, achitat, dacă votul pentru condamnarea sa ar fi trebuit să fie reluat a doua zi, spre a fi validat.
Pe de altă parte, libertățile individuale erau mai cuprinzătoare la Atena decît oriunde în altă cetate din Grecia din vremea aceea, dar și pînă mult mai tîrziu. Pericle susținea (în celebrul său discurs redat de Tucidide) că la Atena oricine putea fi promovat după merit și era adevărat, iar practicarea filosofiei (adică a oricărei profesii intelectuale) era admisă și elogiată. Iar Platon – un adversar sever al democrației – recunoștea totuși că aceasta reprezintă un fel de „bazar de orînduiri“: oricine putea, în cuprinsul ei, să-și alcătuiască felul de viață personală dorit, trăind fie aristocratic, fie oligarhic ori chiar tiranic, fără a fi deranjat de cetate. În dialogul platonician Hippias I, retorul și sofistul Hippias recunoaște că la Sparta nu poate cîștiga nimic, deoarece spartanii cei șovini refuză să încredințeze educația copiilor lor unui străin. Nimic asemănător la Atena, unde sofiștii, deși străini în cetate, precum Protagoras, Gorgias, Hippias însuși, se bucurau de prețuire suficientă, pentru a cîștiga averi frumoase din lecții particulare. Existau, firește, și critici ai sofiștilor și ai filozofilor: mulți erau oameni simpli, precum portarul casei bogatului sponsor al sofiștilor, Callias, alții erau oameni politici, precum Anytos, personajul lui Platon din dialogul Menon. Dar adversitatea nu însemna interdicție, căci pentru a fi criticate, filosofiei și științelor trebuia mai întîi să li se permită să existe și să se dezvolte. Ceea ce s-a întîmplat din plin la Atena și deloc la Sparta. Sigur, atenienii erau religioși, chiar superstițioși. Totuși, e de crezut că Anaxagoras a trebuit să fugă din Atena nu atît fiindcă susținuse că Soarele și Luna nu sunt zei, ci numai niște corpuri materiale încinse în foc, cît pentru că o cabală politică a dorit să lovească în protectorul lui, Pericle. Mai tîrziu, Platon a predat zeci de ani la Academia pe care o înființase și a publicat lucrări, precum Republica sau Gorgias, unde a criticat foarte aspru democrația și Atena, devenind, după formula celebră a lui K.R. Popper, „inamicul societății deschise“. Totuși, nu există nici cel mai mic indiciu că ar fi fost cumva deranjat.
Și atunci, dacă Atena nu era opresivă, cum se explică condamnarea atît de nedreaptă a lui Socrate din 399? De ce a avut împotriva lui o majoritate a unui juriu numărînd cîteva sute de persoane, alese aleatoriu – așadar un eșantion reprezentativ, am spune azi, al societății ateniene?
Cum se explică, de exemplu, că acest juriu a putut crede cu seriozitate în acuzația privitoare la lipsa de pietate a filozofului? De ce, dimpotrivă, fusese tolerat mai înainte Protagoras, care se îndoia de existența zeilor în general și a cărui carte, în vînzare în Atena, începea cu cuvintele: „Despre zei, nu afirm nici că sunt, nici că nu sunt…“? Dar și Critias, viitorul tiran, al cărui ateism era abia mascat, fusese tolerat. Platon însuși critică vehement concepțiile populare și tradiționale despre zei și nu știm să fi fost persecutat. Ce să mai spunem despre un Diogene, care, mai tîrziu, sfida opinia și credințele publice prin spuse și prin comportament într-un mod care l-ar fi făcut pe Socrate să apară convențional? Și cum de i s-a permis încă și mai tîrziu lui Epicur să trăiască și să predea nestingherit în „Grădina“ lui teoria lui scandaloasă pentru timpul acela, cu privire la faptul că zeii, deși există, nu au nicio legătură cu lucrurile pămîntești și nu pot influența destinul oamenilor?
Pe scurt, cazul lui Socrate, respectiv condamnarea lui, pare a fi fost deopotrivă unice și paradoxale. Avem o explicație convingătoare?
2
Unii s-au gîndit că Socrate și-a căutat cumva moartea cu scopul de a-și salva felul de viață filozofic, cu care, pînă atunci, nu reușise să-i convingă pe atenieni. Scrie astfel Costică Brădățan: „Metaforic putem spune că Socrate era acum un autoimolator fără cale de întoarcere. Se îndrepta spre o ciocnire cu cetatea și, asemenea protestatarului predestinat, care tocmai și-a scăpărat chibritul, trebuia doar să-și facă moartea cît mai grăitoare cu putință.“ (A muri pentru o idee. Despre viața plină de primejdii a filozofilor, Editura Humanitas, 2018, p. 176)
Posibil. Și totuși cum de s-au lăsat atenienii așa lesne „atrași în capcană“, spre a-i face pe plac „autoimolatoru lui“? Pentru ce ei, altminteri toleranți, l-au judecat atît de aspru pe concetățeanul lor? Cum au putut fi ei, oameni inteligenți, convinși de argumentele atît de șubrede ale unor Anytos și Meletos? De ce au crezut ei, în majoritatea lor, că filozoful acesta, cu care conviețuiseră în pace timp de decenii, deodată a devenit pe riculos, fiindcă „aduce zei noi în cetate“ și „corupe tinerii“? Si gur, Socrate fusese destul de sfidător mai ales în ultimul discurs. Dar nu cunoșteau ei bine și demult timp personajul? Nu-i suportaseră de atîta vreme iro nia, devenită proverbială? Poate că ar fi dorit Socrate să în temeieze a doua oară filozo fia prin martiriul personal; dar ei, atenienii, care nu detes tau filozofia, de ce-i acceptaseră martiriul atît de ușor și, aș zice, de nesăbuit pentru reputa ția lor și a democrației?
Răspunsul – sau măcar un răspuns – îl oferă chiar Socrate – în Apărarea lui Socrate, pe care i-a scris-o Pla ton (ani de zile după moartea lui). L-am numi „presiunea îndelungată a mediului“. Socrate se plînge că a fost acuzat pe nedrept de foarte multă vreme că nu crede în zei și că „dintr-o cauză rea face una bună“… „Acești acuzatori sunt mulți și mi-au adus acuzațiile respective deja timp de mulți ani, în plus vorbindu-vă vouă la acea vîrstă, cînd erați foarte creduli, fiind copii, iar alții adolescenți; or, fiindcă nimeni nu m-a apărat, acuzația a rămas complet fără replică.“ Așadar, judecătorii de mai tîrziu ai lui Socrate au fost învățați informal, prin presiunea continuă și de durată a mediului social, începînd cu vremea cînd erau copii, să creadă lucruri false despre Socrate; nimeni n-a combătut afirmațiile și ele au revenit mereu și s-au confirmat una pe alta. E fenomenul pe care îl cunoaștem bine azi în rețelele sociale digitale: o afirmație falsă repetată și necombătută și care revine se autoconfirmă și devine tot mai greu de combătut pe măsură ce trece timpul, fiindcă cei la care ea ajunge nici măcar nu mai caută o alternativă sau o replică. Spunem că repectivii trăiesc într-o „bulă“ informațională. Într-o asemenea „bulă“ informațională – nu digitală, ci naturală, a „satului mare“ care era cetatea antică – trăiseră și judecătorii lui Socrate care l-au condamnat la moarte: De aceea spune Socrate că parcă „se bate cu niște umbre, luîndu-le la întrebări, fiindcă nimeni nu-mi dă replica“.
Dacă Socrate ar fi fost „un om nou“ în cetate, un sofist itinerant, ca Protagoras, foarte probabil că ar fi fost achitat. Jurații ar fi decis numai pe baza a ceea ce vedeau și știau depre om chiar atunci. Ce l-a pierdut pe filozof a fost tocmai faptul că nu era „nou“: trăise o viață printre viitorii săi judecători și acuzatori. Aceștia fuseseră îndoctrinați din copilărie, prin presiunea difuză a mediului, să creadă lucruri rele despre el. Fiind vechi și necontestate atîta timp, întărite prin repetiție și confirmare reciprocă, calomniile nu mai puteau fi combătute în mod eficient într-un anumit moment, în cîteva ceasuri. Pe acest fond de animozitate, evenimentele politice tulburi din anii imediat precedenți, acuzațiile aduse unor foști așa-ziși discipoli ai lui Socrate, precum Alcibiade sau Critias, au putut avea un efect de catalizator al ostilității publice rămase timp de decenii imprecisă, dar cu atît mai periculoasă.
Așadar, nu propriu-zis democrația ateniană l-a omorît pe Socrate, nici incompetența judecătorilor – oricît de deficitară după standardele noastre ar fi fost procedura juridică pe atunci, nici simpla confruntare a lor cu stranietatea acuzatului. Iar „autoimolarea“ explică numai parțial ce s-a întîmplat. Într-adevăr, mulți atenieni îl detestau pe Socrate nu pentru ceea ce știau, auzeau și vedeau efectiv, ci pentru ceea ce fuseseră cîndva învățați de zvonul public să creadă. Li se tot recitase, din copilărie, dar aflaseră și din piese comice de teatru, că Socrate, chipurile, face rău cetății. Mulți au rîs, mulți se socoteau lezați, dar toți își aminteau că auziseră mereu aceleași acuzații încă din copilărie – ceea ce le făcea teribil de convingătoare.
De aceea, la proces, după cum recunoaște singur, Socrate n-avea cum să mai triumfe împotriva celor ce-și trăiseră toată viața într-o „bulă“ informațională inescapabilă. Împotriva „umbrelor“ fără nume de acest fel nu te poți bate și e greu să ieși altfel decît învins.