Un scriitor este cel care ocupă spațiul central în ultimul roman al lui George Cornilă cu un titlu inedit, Silex. Nimic mai obișnuit decât tematizarea propriei biografii, a propriei texistențe pentru un romancier, iar egoprozatorul-personaj al acestui roman nu face excepție. Tema memoriei pe care o abordează romancierul este și ea deja înscrisă în ADN-ul modernității. Clișeul la care apelează acesta, acela al pierderii parțiale a memoriei pe care o suferă personajul principal, reprezintă doar un pretext pentru a explora constelația alcătuită din memorie-uitare-ficțiune. De fapt, acesta este punctul de la care narațiunea decolează pe propria traiectorie, pentru că simpla premisă a unei memorii alterate este nuanțată într-un câmp de posibilități exploatat cu ingeniozitate și subtilitate de romancier.
Dincolo de nuanțarea pe care o aduce subiectivitatea generată de o sensibilitate potențată de eul investit ficțional, credibilitatea celui care spune povestea este minată nu din perspectiva onestității sale, subliniate, de altfel, în roman, ci din aceea a distorsiunilor justificate clinic, a festelor pe care memoria le joacă personajului, sechele ale unui accident de motocicletă. Scriitorul din roman nu este atât un amnezic, cât un ficționar, retrăiește, în buclă, episoade care, pur și simplu, nu au existat, plombează golurile cu propriile ficțiuni extrem de elaborate, nedepistabile fără intervenția apropiaților: o soție descrisă în cele mai luminoase tonuri, Isabel, și o fiică cu o pronunțată înzestrare artistică care-i calcă, în felul acesta, pe urme, Eva. Nu un scriitor, ci un regizor, Christopher Nolan, în Memento (2000), – scenariul este semnat împreună cu fratele său, Jonathan Nolan –, a dus până la ultimele consecințe ipoteza unei memorii avariate grav – diferită de clasicul Alzheimer –, unde personajul posedă doar o memorie reziduală, de scurtă durată și identifică persoanele cu care interacționează pe baza unei fotogafii și a unei scurte legende care precizează rolul pe care-l joacă în viața dedicată unei singure acțiuni, pedepsirea celui care i-a ucis – asta crede el –, soția. Iar Gabriel Chifu, în romanul său Marea carte a uitării, a proiectat posibilitatea pierderii memoriei la nivelul unei întregi societăți ca expresie a unei apocalipse a postmodernității, a epocii postadevăr.
George Cornilă nu și-a dorit să meargă atât de departe, zone ale memoriei afective a personajului în care sunt depozitate amintirile unei copilării în Focșaniul din perioada comunistă nu doar că par nealterate, dar conțin o bogăție de imagini, emoții, detalii culturale, legende urbane, ce mai, o petite histoire și pe lângă ea, o geografie cu hărțile și locurile ei care reconstituie un spațiu, oferind indiciile unor trasee privilegiate numai bune pentru explorările morettiene. Medalioanele idilice ale unei molocome vieți moldave la țară, expresii ale unor microarmonii patriarhale, istorii de familie cu genealogii arborescente desprinse parcă dintr-o istorie a clanurilor războinice, un Focșani mic-burghez, – amintind de Medgidia, orașul de apoi, romanul lui Cristian Teodorescu –, provincie desenată afectuos-ironic cu oameni de prisos, asupra cărora cade lumina blândă a amintirii compun caleidoscopic o lume care a fost.
Un loc extrem de important în biografia personajului o constituie experiența sa din studenție, de voluntar în cadrul unui program de asistență umanitară prin intermediul AACPE (African Association for Child Protection and Education) în Camerun, o experiență care, chiar dacă nu are amploarea și nici climatul celei al unei Karen Blixen, de pildă, în Departe de Africa, posedă tot ce-i trebuie pentru a convinge, pentru a face exoticul palpabil, așa cum o realizează la propriu Marius Chivu cu călătoriile sale. Și totuși, Africa este acolo, sub ochii tăi, și nu știi dacă autorul ține pe masă un Larousse, un Baedecker sau o Enciclopedie, precum Jules Verne, sau a fost acolo. Numai că propria soție contrazice realitatea acestui episod din care dispar toate elementele menite să-l documenteze, de la biletele de avion, pașaportul de atunci cu viza cameruneză, fotografiile cu tot cu aparat, contactele, totul mai puțin o bucată de silex. Aflăm despre Jean-Ambroise, Greta, Calixthe-Veye că sunt personajele unor povestiri ale scriitorului care nu mai discerne între realitate și ficțiune. Există și un episod olandez, nu la fel de exotic, dar la fel de documentat, poate o imagine pe care Amsterdamul i-a lăsat-o lui George Cornilă într-una dintre călătoriile sale. Toate circumstanțele acestei aventuri sunt neverosimile, personajul ajunge la Amsterdam cu adresa iubitei imaginare olandeze, aflând că aceasta s-a căsătorit și s-a mutat intră în derivă, dar este salvat de o tânără, Marjorie, care îl găzduiește într-un squat, loc al unei boeme vagante și a azilanților temporari, un paradis artificial, al unei imersiuni psihedelice și al amorului liber.
Numeroase discreditări cu privire la acuratețea raportului cu realitatea apar pe parcursul romanului, iar romancierul își plasează subtil, în buclă, personajul, cu pasaje care sunt reluate, cu situații, povești sau imagini asupra cărora se revine, fără a preciza dacă ele intră în regimul obsesiei, au rolul de a fixa o identitate pulverizată sau sunt dezvoltările firești ale unei memorii afective. Astfel, cronologia este suspendată, bulversată, un du-te-vino prezent-trecut, trecut-prezent creează efectul paradoxal al unei staze, pentru că mintea este cea care pendulează între realitate și ficțiune mișcând o existență blocată. De asemenea, mecanismul determinist al romanului realist este și el gripat, nu avem atât un proces disolutiv al persoanei și a realului raportat la o cauză externă, cât un metabolism complicat al unui creator care trăiește fascinația ratării.
Într-un fel, George Cornilă justifică de ce personajul său sare de la una la alta, de ce el, autorul cărții, abandonează un fir narativ, o poveste cum este cea a vărului Paul, pentru a glisa către o alta, a unei prietenii la toartă cu un alt scriitor, Abel, a cărui devoțiune pentru literatură și îmbrățișarea a condiției ratatului îi configurează un profil cioranian etc. O parte din aceste scurtcircuitări care i-ar fi putut fi reproșate ca inconsecvențe pot trece drept o regie abilă care motivează degringolada în care se află personajul său. Romanul se adună în personajul principal contrast după contrast: ziarist la ziare locale, dar și la unul britanic, dar trăind, totodată, din scris ca traducător și romancier; cu o viață retractilă, singuratică, izolată, dar în același timp foarte dinamică, deschisă „eu scriam, și traduceam și călătoream“, cu o vocație de artist plastic cenzurată, dar cu o fiică care se impune în lumea artei plastice, cu o familie minunată, de care se izolează, fără a fi respins; cu nostalgia Focșaniului d’antan, dar trăind în vertijul capitalei etc.
Tot acest contradictoriu, acest mozaic făcut din cioburile unor momente, vârste sedimentate în straturile unui palimpsest alcătuiesc procesul intenționat sau nu al unei autoficțiuni. Întâlnirea cu terapeutul său, doctorul Brecker, deschide un orizont mai larg de înțelegere a oricărei egografii. „Codam amintiri, le consolidam, le stocam și le puteam recupera ca orice om sănătos. De multe ori, provocarea venea din faptul că creierul, nemaigăsind o anumită informație, lăsa imaginația să umple spațiile goale. În cazul meu însă, chiar dacă aveam informația respectivă și o puteam accesa, preferam inconștient să nu o fac, ci să creez o amintire falsă care să o suprascrie pe cea reală. Îmi împlineam fictiv dorințe pe care nu reușisem să mi le satisfac în realitate, ștergeam întâmplări traumatizante înlocuindu-le cu momente fericite, furam din poveștile de viață ale altora, din filme, din cărți citite, traduse sau scrise. Sau cel puțin așa mi s-a spus.“ Este suficient să eliminăm tot backgroundul clinic din această confesiune-diagnoză pentru a-l avea pe scriitorul generic, cel care modifică, deliberat însă, datele propriei biografii, își proiectează dorințele în personaje, modelează cărtărescian lumea după forma creierului său. Doar că, George Cornilă ne oferă o mise en abyme cât un roman raportat la condiția scriitorului.
Semn nu doar al talentului real, ci și al unui romancier experimentat, prozatorul a lăsat spre finalul romanului descrierea circumstanțelor în care a avut loc accidentul care a condus la pierderea parțială a memoriei, ca și orizontul de semnificație al titlului pornind de la un obiect, o bucată de silex „african“ care evocă parabolic întreaga lume a lui homo faber, dar și o schiță a unui Weltanschaung.
Există și o particularitate stilistică a acestui roman, pentru că scriitura lui George Cornilă posedă un real rafinament stilistic, și anume explozia de englezisme și franțuzisme care pare transportată dintr-un mediu al gazetăriei culturale cu tot cu numeroasele referințe la artă și literatură în cel romanesc și care face un element de contrast cu reflectarea nostalgică a unor medii care au patina timpului și un fel de arhaicitate depusă în cadre vernaculare de civilizație.