Sub egida Academiei Române și a Fundației Naționale pentru Știință și Artă, la sfârșitul anului 2025, a apărut volumul al V-lea din Operele lui Mircea Eliade. Impozantul op reunește proza literară a scriitorului, publicată în perioada 1936-1955. Ediția este coordonată de Oana Soare, sprijinită de un colectiv alcătuit din Gabriel Badea, Cristina Balinte, Bianca Burța-Cernat și Oana Safta. Însumând un număr impresionant de 1187 de pagini, la care se adaugă numeroase ilustrații, cartea reunește câteva dintre piesele de rezistență ale prozatorului. Dacă volumele anterioare au repus în circulație scrierile de tinerețe și romanele de factură „trăiristă“, de data aceasta pătrundem – vorba lui Roger Caillois – „în inima fantasticului“ prin intermediul unor creații precum Domnișoara Christina, Șarpele, Nuntă în cer, Secretul doctorului Honigberger, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite și Fata căpitanului. Ele sunt urmate de Note, comentarii și variante, Repere critice și Ilustrații.
Asemenea volumelor precedente, și lucrarea de față se des chide cu un remarcabil eseu semnat de Sorin Alexandrescu, nepotul scriitorului. Intitulat Dialectica fantasticului, textul reprezintă, în esență, o versiune actualizată a studiului introductiv la volumul La țigănci și alte povestiri din 1969. La vremea respectivă, cunoscuta prefață a făcut din Sorin Alexandrescu unul dintre cei mai importanți exegeți ai operei lui Mircea Eliade. Comentariul începe cu un portret al savantului sexagenar aflat în plină glorie, pe care nepotul l-a întâlnit prima oară abia în 1967, la Roma, pe vremea când avea treizeci de ani. Exegetul atrage atenția asupra faptului că, în ciuda prodigioasei sale prezențe internaționale, personalitatea lui Mircea Eliade a rămas tot timpul vieții una românească, scriitorul și savantul continuând „să gândească și să creeze în cadrul unor structuri mentale românești“. Fenomenul devine evident dacă ne raportăm la opera literară a reputatului om de cultură, care a fost redactată integral în limba maternă, fiind tradusă ulterior în numeroase limbi de circulație de către numeroșii admiratori ai scrierilor sale. Iată de ce Sorin Alexandrescu propune abordarea prozei fantastice printr-o asemenea cheie de lectură, chiar dacă ea nu rămâne singura posibilă. Pornind de la amintirile scriitorului, criticul remarcă „percepția realului sub unghiul fabulosului“, ceea ce a dus la celebra teorie a sacrului camuflat în profan și a posibilității reîntoarcerii în illo tempore. Sorin Alexandrescu remarcă interdependența scrierilor de factură „realistă“ cu cele „fantastice“ încă din momentul debutului. Literatura fantastică a prozatorului este plasată între scrierile realiste și studiile de filosofie și de istorie a religiilor. Opera de imaginație reprezintă un domeniu în care scriitorul a putut da glas plăcerii sale de a inventa și de a visa, fără constrângerile specifice gândirii raționale a savantului. De aici celebra mărturisire „scriu în limba română, limbă în care visez“. Urmează ample și subtile comentarii dedicate unor narațiuni precum Domnișoara Christina, Șarpele, Nuntă în cer, Secretul doctorului Honigberger, Nopți la Serampore, Un om mare, Douăsprezece mii de capete de vite, Fata căpitanului. Exegeza merge în profunzime, relevând sensurile adânci ale textelor. Un bun exemplu reprezintă tentativa de a explica semnificațiile titlului microromanului Nuntă în cer, text esențial privind viziunea prozatorului despre erosul care nu se poate împlini pe pământ.
În prelungirea principalilor teoreticieni literari, Sorin Alexandrescu vede în fantastic o ruptură, o „breșă adâncă în sistemul logic cauzal al lumii“. De regulă, ea este provocată de intervenția unor forțe exterioare precum strigoiul (în Domnișoara Christina) sau o serie de personaje înzestrate cu forțe oculte precum Suren Bose (în Nopți la Serampore). Criticul identifică existența mai multor etape distincte în proza fantastică a lui Mircea Eliade. Sorin Alexandrescu observă faptul că perspectiva prozatorului asupra realului și a irealului se modifică odată cu trecerea timpului. Acestea nu mai alcătuiesc niște lumi diferite, antitetice, ci coexistă într-o deplină osmoză. Suprema ilustrare a acestui nou tip de fantastic este văzută în povestirea La țigănci din 1959, capodopera scriitorului, dar și una dintre cele mai reușite proze fantastice din literatura română. Trimițând la literatura universală, exegetul afirmă că Mircea Eliade „este unul dintre puținii scriitori interesați încă de un fantastic de inspirație ontologică“. De aici și numeroasele asemănări – putem adăuga – cu opera unui prozator de talia lui Jorge Luis Borges. Originalitatea lumii fantastice este identificată în „seninătatea ei fundamentală, în absența finală a tragicului, a damnării, sau a vreunei catastrofe de proporții, în ciuda unor obsesii ori spaime pe parcurs“.
Semnificative se dovedesc și observațiile Oanei Soare asupra recentului volum. Cartea continuă editarea prozei lui Mircea Eliade cu scrierile fantastice din perioada 1936-1955. Nu trebuie uitat faptul că, în 1955, era finalizat deja și romanul Noaptea de Sânziene, care a apărut inițial în versiunea franceză a lui Alain Guillermou, purtând titlul Forêt interdite. Rămâne de văzut în ce măsură realizatorii ediției critice vor aborda problema traducerii literaturii lui Mircea Eliade în alte limbi. Este important de semnalat că, în prelungirea nuvelei Secretul doctorului Honigberger, este publicat un post-scriptum rămas până azi inedit, în care Mircea Eliade le răspundea „cititorilor nelămuriți“, mai puțin familiarizați cu misterele specifice literaturii fantastice. La creațiile de prim rang (Domnișoara Christina (1936), Șarpele (1937), Nuntă în cer (1939) și Secretul doctorului Honigberger (1940), recentul volum adaugă și alte câteva proze scurte de dinainte de romanul Noaptea de Sân ziene. Este vorba despre: Un om mare (1945), Fratele risipitor (1949), Douăsprezece mii de capete de vite (1952) și Fata căpitanului (1955).
Oana Soare atrage atenția asupra trăsăturilor speciale ale operei lui Mir cea Eliade. Pentru a evita contro ver sele privind apartenența creațiilor la anumite genuri literare, realiza toarea ediției a preferat ordonarea crono logică a textelor, fără a face distincție între romane și proza scurtă, tipo logie operabilă în cazul altor scrii tori. Este cunoscut faptul că, în perioada interbelică, toată lumea dorea să citească romane, iar proza scurtă era ignorată. Întrebarea care îi obseda pe criticii literari ai timpului era „de ce nu avem roman?“ Sub acest aspect, cazul lui Liviu Rebreanu rămâne elocvent. Deși a publicat mai multe volume remarcabile de nuvele, acestea nu au reușit să atragă atenția cititorilor, succesul venind doar odată cu tipărirea romanului Ion, în 1920. Iată de ce, răspunzând cerințelor cititorilor, Eliade a preferat să numească romane o serie de narațiuni care, în realitate, aveau dimensiunile unor nuvele. Niște nuvele excelente, veritabile capodopere ale genului fantastic.
Anul 1945 reprezintă o ruptură în biografia lui Mircea Eliade. Mai întâi, moare soția scriitorului, Nina Mareș. Apoi, prin venirea comuniștilor la putere, omul de cultură își pierde postul de consilier cultural de la Lisabona. Drept consecință, între 1945 și 1956, el se stabilește la Paris. Nevoit să se exprime în opera sa științifică în limba țării de adopție, prozatorul constată cu tristețe interesul scăzut al cititorilor francezi pentru creația sa literară. În schimb, crește enorm atracția pentru lucrările sale de mitologie și istorie a religiilor. Acest lucru a dus la deplasarea accentului pe operele științifice, care reușesc să îi confere savantului o recunoaștere internațională. De aici statutul vitreg al creațiilor literare elaborate în exil. Deși interzis în țară timp de mai multe decenii, prozatorul a continuat să își redacteze scrierile literare în limba română. Drept consecință, operele lui de imaginație vor fi tipărite sporadic în diferite reviste din exil. În 1963, Editura Destin din Madrid publică volumul Nuvele, în 1968, în Caietele Inorogului, apare nuvela Pe strada Mântuleasa, iar în 1971, Editura Ioan Cușa din Paris publică prima ediție în limba română a romanului Noaptea de Sânziene. Abia în 1969, după o lungă perioadă de interdicție, în țară, se tipărește o amplă selecție din creația scriitorului. Este vorba despre volumele La țigănci și alte povestiri (cu o excelentă prefață semnată de Sorin Alexandrescu) și de Maitreyi. Nuntă în cer (cu o prefață de Dumitru Micu). De altfel, având în vedere subiectul abordat, se pune întrebarea dacă nu ar fi fost mai nimerit ca microromanul Nuntă în cer să fie comentat alături de scrierile de tip existențialist și nu printre operele fantastice ale scriitorului. În comparație cu anii petrecuți în țară, acaparat tot mai mult de redactarea operei sale științifice, Eliade va scrie literatură tot mai rar. Locul romanelor „trăiriste“ de odinioară va fi preluat de prozele fantastice și de cele de inspirație mitologică.
Noul volum din seria de Opere reprezintă încă un pas important în mai buna cunoaștere a creației literare a lui Mircea Eliade.