În seriile de autor Constantin Eretescu și Sanda Golopenția de la Editura Spandugino au apărut noi volume legate de memoria individuală și cea colectivă, care adaugă noi dimensiuni portretelor celor doi etnologi, antropologi și scriitori emigrați în anii ’80 în SUA, autori cu vastă operă științifică și literară, scrisă preponderent în română și engleză.
Periscop. Mărturiile unui venetic denumește amintirile lui Constantin Eretescu, născut în 1937 la Cetatea Albă din Basarabia, refugiat cu familia și trăind apoi la București în comunism, până la plecarea, împreună cu soția, într-o lume pe atunci mai echilibrată. Titlul sugerează o privire din adâncurile temporale spre lumea dinafară, ca dintr-un submarin, sau dintr-o tranșee, o privire neobservată de alții, dar care adună, prin șirul unor reflectări în oglinzi interioare, „o mână de întâmplări la persoana întâi“, mărturisitoare ale trecerii zbuciumate prin viață. Talentul de prozator al celui care privește de jur împrejur (peri scopeo) își asumă libertatea – sau chiar îndatorirea, cum spune autorul într-un Cuvânt înainte – „de a vedea numai ceea ce rămâne convins că merită să fie văzut“, alegând, omițând și nu rareori punând „pălării pe capul unor persoane care nu le-au purtat“, relevând astfel accente sau puncte de vedere care altminteri ar fi „riscat să rămână obscure“. Amintirile pornesc de la o copilărie deloc ușoară, între care unele legate de deportare: „Un grup de bărbați deportați, înconjurați de soldați cu alte uniforme decât cele familiare. Mama se oprește pe trotuar. O simt încordată. Mă strânge puternic de mână. Tremură. Unul dintre ei o cunoaște și o strigă pe nume. Înțeleg, în felul acela difuz în care știi fără să ți se fi spus ceva, că omul respectiv încearcă să transmită un mesaj, o roagă să spună familiei că a fost arestat. […] Unul dintre soldați se întoarce și îndreaptă spre noi țeava carabinei.“ Mama, acoperindu-i copilului pieptul cu palma, îl ridică în brațe; „Poate văd eu mai bine. – Cine-a fost? – Cine-a fost?, întreabă cu disperare. Tot ce văd e un grup de oameni obosiți, întorși cu spatele, care se îndepărtează de noi. Unul dintre ei întoarce capul și se mai uită o dată în urmă. Nu-i văd fața. Mai rămânem acolo multă vreme, și-i urmărim cu privirea.“
Cetatea Albă revine în memorie cu mirosul Nistrului, al peștilor sărați puși la uscat, cu limanul trecând dincolo de orizont, cu o „lotcă neagră, trasă peste nisipul din curte“, cu basarabeni duși la muncă forțată, dormind în troienele de zăpadă, cu familii de refugiați. Apoi bombardamente, euforia trăită la sfârșitul războiului, întoarcerea unor eroi deveniți cerșetori. Foamete, secetă, rugăciuni pentru ploaie. La școală observă că portretul lui Stalin de lângă biroul directorului fusese înlocuit, iar apoi aruncat pe jos, spart. „Ceea ce văd eu nu mai este chipul lui Stalin, ci al lui Ion Antonescu. Antonescu poartă uniformă de mareșal. Mareșalul e mai mare ca un generalisim. Ridic portretul și-l întorc pe partea cealaltă. Pe spate este Stalin. Îl întorc iar – Antonescu. Îl mai întorc o dată, de două ori, pătruns dintr-odată de relativitatea gradelor militare, a istoriei și a făuritorilor ei, după care las tabloul așa cum l-am găsit, mă uit la pendulă și sun clopoțelul.“
Profesorii păstrați în memorie erau fie foarte buni, fie reflectări ale timpului: „Unul dintre ei ne încolona o dată pe săptămână, ne scotea în curte și ne punea să cântăm, lihniți de foame, cum eram: Înfruntând furtuni / spargem munții-n pumni! Putea să plouă sau să ningă, noi mărșăluiam și zbieram de zor Imnul partizanilor.“ Totuși anii de școală i-au lăsat autorului priviri asupra vieții pe care le socotește temeinice. Mai târziu, facultatea, cenaclurile, câțiva scriitori ai vremii cu nume azi întru totul uitate i-au deschis calea către o etapă mai calmă. Perioada petrecută la Institutul de Folclor prilejuiește o galerie de portrete din care nu lipsesc Harry Brauner, Sabin Drăgoi. Mihai Pop, Alexandru Rosetti, Tudor Vianu, Octav Onicescu, Solomon Marcus, Ovidiu Bîrlea, Adrian Fochi. Între toți, amintirea lui Mihai Pop (1907-2000) radiază admirația discipolului fascinat de acest mare intelectual poliglot și cu multiple specializări, doctor al Universității bucureștene sub îndrumarea lui Ovid Densusianu, apoi al celei din Bratislava, cercetător al culturilor sud-est-europene, slavist din grupul lingviștilor de la Praga, sociolog alături de Dimitrie Gusti, lucrând apoi la Arhiva de Folclor cu Brăiloiu, și, până în 1939, la catedra de Istoria literaturii române și Folclor alături de Dumitru Caracostea. În anii celui de-Al Doilea Război Mondial fusese diplomat la Bratislava, iar apoi organizase, împreună cu Harry Brauner, Institutul de Folclor. După epurarea din învățământ a vechilor profesori, părăsise Bucureștiul, angajându-se, fără a-și pierde însă optimismul, la Fabrica de ciment din Fieni. După ce reușise să revină la catedră, vocația sa de profesor i-a vrăjit, pur și simplu, pe studenții de la Filologie din anii ’60-’70. „Ceea ce-l definea pe Mihai Pop era plăcerea de a se afla printre tineri. Un bărbat robust, frumos în felul maramureșenilor, înalt, cu un ușor zâmbet întrebător, câteodată ironic, nicicând batjocoritor sau disprețuitor. La facultate i se spunea Oaia sau Moșul. Prima poreclă era, cu siguranță, o referire la Miorița, dar și la faptul că, încă de timpuriu, părul, un pic cârlionțat, albise. Nu cerea niciodată vreun privilegiu pentru sine. Pe teren mânca laolaltă cu ceilalți, cu satisfacția țăranului care capătă hrană la sfârșitul zilei de trudă. Bucuria cea mai mare o avea stând de vorbă. Îi plăcea la nebunie să-l contrazici și să-i arăți un unghi al problemei pe care nu-l avusese în vedere. Un calambur reușit îi lumina toată fața. El este cel care m-a învățat să vorbesc cu țăranii.“ Apropierea se făcea pornind de departe, cu întrebări despre vremea cositului, despre familie etc., și abia după o reală împrietenire putea cercetătorul să întrebe și ce-l interesa. „În meseria asta nu trebuie să te grăbești niciodată.“, spunea profesorul, care se ocupa de formarea celor tineri „nu doar ca profesor, ci și ca prieten“.
Desigur, sunt și alte portrete ale învățaților din viața lui Constantin Eretescu, inclusiv personalități din lumea exilului (precum Aron Cotruș, Brutus Coste, Ștefan Baciu, până la Ioan Petru Culianu și Mihai Botez). De asemenea, minunate descrieri sunt prilejuite de locuri rămase în amintire prin unicitatea lor. „Nu m-am săturat niciodată de cercetările de teren. Ele erau cele care ofereau prilejul să te cufunzi într-o realitate nouă, ca o altă formă de viață.“.
Volumul cercetătoarei specialiste în etnologie și dialectologie Sanda Golopenția (Eretescu), intitulat Memorii colective, reeditează în prima parte, numită Intermemoria, studii de pragmatică și antropologie (privind acțiunile și interacțiunile creatorilor, executanților, martorilor și comentatorilor întâlniți pe teren, memoriile colective, arhitecturi ale memorie – precum cele privind descântecul de dragoste românesc ș.a.), iar în partea a doua, România globală, se referă la limba română și vorbitorii ei în afara României. „Alăturând Intermemoria și România globală, cartea propune simultan o reflecție teoretică (dezvoltarea conceptului de intermemorie în context global) și o informare factuală privind variantele limbii române vorbite pe glob.“ (nelipsind referirile la valurile de emigranți / imigranți români, la statutul limbii și drepturile lingvistice, încălcările drepturilor minoritare, psihologia vorbitorului minoritar de română). Baza de date privind descântecele de dragoste cuprinde și cercetări ale Ștefaniei Cristescu (mama Sandei Golopenția), la ale căror funcții de bază autoarea revine, analizând diferitele categorii de descântece, autonomia lor și procedurile magice implicite. În acest context trebuie citit și volumul (apărut tot în 2024, la Spandugino) Cuvinte magice, unde Sanda Golopenția analizează limba descântecelor românești, sau formule, gesturi și cuvinte magice, pe care autoarea le vede indicând forța magică a enunțurilor, agenții magici și auxiliarii lor.