Înființat în 1909, într-o clădire de secol XVIII, muzeul Keats – Shelley se poate pierde într-un nemeritat anonimat, fiind situat pe una dintre laturile faimoaselor trepte din Piazza di Spagna de la Roma. Copleșită de valurile umane, colina ce unește piața de biserica Trinità dei Monti se zărește dinăuntrul edificiului ignorat de cei mai mulți turiști. Neinclus în circuitul clasic, muzeul atrage mai degrabă literați și cititori pasionați de opera celor doi poeți romantici a căror legătură cu capitala Italiei a devenit materia legendei.
Ajuns la Roma la sfârșitul lui 1820, în speranța că iarna blândă îl va ajuta să învingă tuberculoza pulmonară de care suferea de puțin timp, John Keats avea să moară, trei luni mai târziu, în apartamentul închiriat în această clădire. Percy Bysshe Shelley a vizitat orașul de mai multe ori, alături de soția sa, Mary Shelley, dar nu a locuit aici. Byron, care a petrecut un scurt sejur la o altă adresă din aceeași piață, este al treilea protagonist al micului univers romantic recreat de muzeu. De altfel, anul trecut, instituția a marcat bicentenarul morții sale printr-o expoziție specială și o serie de conferințe și discuții.
La primul etaj, într-un salon care, uneori, găzduiește prelegeri și lecturi, pe vizitatori îi întâmpină biblioteca, una dintre piesele de mobilier special fabricate pentru inaugurarea instituției. Ea conține, printre altele, manuscrise ale lui Walt Whitman, Oscar Wilde și ale lui Jorge Luis Borges, numeroase ediții rare și ediții princeps, precum și un exemplar din Odiseea, care i-a aparținut lui P. B. Shelley. Pe unul dintre rafturile bibliotecii este așezat un ceas de perete nefuncțional al lui Byron. După trei licitații organizate în SUA, la sfârșitul secolului al XIX-lea, respectiv în 1971, el a fost donat muzeului de către ultimul cumpărător. În spatele vitrinelor așezate în centrul încăperii se pot vedea prima ediție (1816) a Poemelor lui Byron, publicată de editorul său, scoțianul John Murray (1778 –1843), precum și o traducere în italiană a poemului epic Corsarul, publicată la Milano, în 1820, la șase ani de la apariția textului original. Alături se află volumul Istoria unei călătorii în Franța, Elveția, Germania și Olanda, semnat de P. B. Shelley și Mary Shelley și publicat în 1829.
Printre obiectele care au ajuns în posesia muzeului se numără o mască din ceară pe care Byron, iubitor al carnavalului, a purtat-o la Ravenna, în 1820. Potrivit descrierii, ea reprezintă imaginea unui bărbat mult mai bătrân, cu vârsta între 45 și 50 de ani. Se presupune că avusese atât barbă, cât și păr bogat, dar că ambele au dispărut odată cu trecerea timpului.
O copie a picturii Incinerarea lui Shelley (1889), realizată de francezul Louis Édouard Fournier (1857 – 1917), este, de asemenea, expusă. Descrierea sa subliniază că prezența lui Mary Shelley și a lui Byron, care îi fusese prieten lui Shelley, este fictivă, deoarece niciunul dintre cei doi nu a asistat, în realitate, la incinerare. Alături de unul dintre corpurile bibliotecii atrage atenția o copie a picturii intitulate Shelley compunând „Prometeu descătușat“, lângă termele lui Caracalla (1845). Această imagine a poetului, redată postum cu ajutorul unui alt portret, îi aparține lui Joseph Severn (1793 – 1879), pictor englez a cărui faimă se datorează cu precădere prieteniei cu John Keats.
Prezența lui Severn pătrunde în acest spațiu al evocării și al unei spontane nostalgii pe cât de neașteptate, pe atât de irezistibile. Pictorul l-a însoțit pe Keats la Roma și l-a îngrijit cu devotament, fiind principalul martor al degradării fizice și al suferinței sufletești care i-au definit ultimele luni de viață. Scrisorile sale către Charles Brown, prieten comun al celor doi, alcătuiesc o cronică a acestui sfârșit prematur. De asemenea, Severn este cel care a realizat o schiță înfățișându-l în ultima lună de viață. Azi expusă deasupra unui pat care l-a înlocuit pe cel în care a murit poetul, ea surprinde ravagiile bolii și tristețea resemnată ce înnegurează chipul vlăguit. Sub schiță se află o copie a măștii mortuare pe care pictorul avea să o folosească pentru un portret. În această încăpere, John Keats a murit pe 23 februarie 1821, la vârsta de 25 de ani. Părăsind mobilierul și plăcuțele cu informații, privirea se îndreaptă spre tavanul original ale cărui panouri de lemn cu motive florale reprezintă, foarte probabil, una dintre ultimele imagini pe care poetul le-a văzut înainte de moarte. Keats, care studiase medicina și își îngrijise fratele ucis de aceeași boală, definise lunile petrecute la Roma drept „o existență postumă“ și își rugase prietenul să viziteze cimitirul protestant din oraș pentru a i-l descrie. Imaginea violetelor, florile sale preferate, și abundența lor l-au entuziasmat. „Mi-a spus că deja îi pare că simte florile crescând deasupra lui“, nota Joseph Severn.
Într-o altă scrisoare, epuizat de veghea îndelungată, el îl informa pe Brown cu privire la soarta camerei lui Keats, imediat după înmormântare. Autoritățile italiene ordonaseră ca, în acord cu legea locală, toate bunurile din camera bolnavului să fie arse. Pictorul își mărturisea indignarea: „Italienii ăștia brutali și-au făcut treaba monstruoasă – au ars mobila […] – și cred, sau cel puțin sper, că nicio astfel de cruzime blestemată nu va mai avea loc“ (trad. m., J.I.)
Dacă numeroasele scrisori în care Severn compune un portret tragic alcătuiesc un relevant document, se cuvine amintită și existența altui schimb epistolar, care le-a precedat. Textele explicative ale muzeului o menționează fără multe detalii pe Fanny Brawne, logodnica de care boala l-a separat, necruțător, pe Keats. Rolul său în biografia poetului romantic, precum și influența asupra operei sale merită amintite. Brawne, care i-a devenit și muză, a fost destinatara unor scrisori de o intensitate pe care criticii literari o aseamănă celei ce străbate versurile lui Keats. Într-una dintre ele, poetul îi scria: „Aș putea muri ca martir pentru religia mea. Dragostea e religia mea.[…] Dragostea mea e egoistă. Nu pot respira fără tine.“ (trad. m., J.I.). Însă, într-o altă scrisoare, el demonstrează o magnanimitate pe care doar iubirea ferită de stigmatul egoismului o poate nutri. Izolat în propria casă, în imediata apropiere a locuinței lui Fanny, John Keats alege să nu o întâlnească pentru a nu o contamina. „Îți voi săruta numele și îl voi săruta pe al meu acolo unde s-au aflat buzele tale – buze! De ce să vorbească despre astfel de lucruri un biet prizonier ca mine…“ (trad. m., J.I.). Această scrisoare, trimisă în 1820, a fost vândută la licitație în 2011, iar de atunci este expusă în muzeul înființat în locuința londoneză a poetului. Istoria consemnează, de asemenea, soarta scrisorilor tinerei, după plecarea lui Keats la Roma. Torturat de dor și de certitudinea morții, poetul a refuzat să le deschidă pe ultimele. În acord cu dorința sa, îndeplinită de Joseph Severn, ele au fost așezate în sicriu.
Tot ca urmare a dorinței sale, epitaful, azi celebru, mărturisește: „Aici zace un om al cărui nume a fost scris pe apă.“ Printre cei care aveau să vadă mormântul s-a numărat Oscar Wilde, care în 1877 a scris sonetul Mormântul lui Keats, evocând „[…] gingașe violete ce-alături de rouă lăcrimează“ (trad. m., J.I.). Cenușa lui P. B. Shelley a fost înmormântată în același cimitir, în 1822.
în Muzeul Keats-Shelley, ima ginile, obiectele și informațiile nu produc o atmosferă macabră. Spațiul nu se lasă cuprins de gheara morții. Dincolo de inevitabila melancolie și de călătoria printre spiralele visului, vizitatorului i se deschide calea către explorarea unei fertile convergențe spirituale: întâlnirea dintre englezi și italieni. O analiză pe care rigoarea nu o privează de farmec se desprinde din observațiile lui Mary Shelley. În eseul Englezii în Italia, apărut în numărul IV din octombrie 1826 al publicației „The Westminster Review“ (număr expus în muzeu), scriitoarea redă portretul unui personaj al cărui traseu socio-culturali se înfățișează drept fascinant. Cu un remarcabil ochi clinic, Shelley ia notă de „o nouă rasă sau sectă în rândul conaționalilor noștri care în ultimul timp au fost porecliți anglo-italieni“, în întregime diferiți de ceilalți călători englezi. Ea consemnează apariția acestui nou grup, descriindu-i trăsăturile dintre care se distinge abilitatea de a înțelege italiana. Astfel, „cronica voiajelor lui nu se mai reduce, potrivit descrierii plastice a lordului Normanby, la felul în care a fost «înfometat, nedreptățit și jefuit peste tot» [Englezii în Italia, vol. II. pag. 229]. Anglo-italianul tipic nu mai vizitează bisericile și palatele cu ghidul de călătorie în mână; este nerăbdător nu să vadă, ci să spună că a văzut“. Expus formelor sublime ale artei, el a dezvoltat un interes estetic ce îi deschide apetitul pentru rafinament și îi hrănește admirația pentru eleganța și manierele locale. Acest produs al metisajului cultural primește o definiție tranșantă din partea lui Mary Shelley: „În general, anglo-italienii pot fi caracterizați drept o rasă bine informată, deșteaptă și activă; îi compătimesc profund pe aceia dintre conaționalii lor neitalienizați înzestrați cu protuberanța lui Spurzheim denumită staiacasă-itate [stayathomeativeness în original]; iar din compasiune pentru experiența lor limitată au edificat o literatură menită să răspândească printre ei o parte din savoarea și cunoașterea dobândite în Peninsulă. Lordul Byron poate fi considerat tatăl literaturii anglo-italiene […].“
Dincolo de accentele malițioase, studiul lui Mary Shelley, a cărei intensă și longevivă legătură cu Italia s-a reflectat și în scrierile sale, fixează coordonatele unui fenomen. Peninsula țesută din fibra străveche a istoriei așezate în tomuri, îmbogățită de revelația călătorilor era, la sfârșitul epocii Marelui Tur, un tărâm al splendorii și al cunoașterii pentru englezii evocați de scriitoare. Dacă lordul Byron este demn de statutul menționat, în literatura ce unește intim cele două culturi, John Keats și P. B. Shelley își găsesc, în muzeul din inima Romei, o glorie a cărei geneză merită explorată.
De la fereastra micului dormitor care, într-o zi de februarie a anului 1821, intra în istoria universului romantic, localnicii și turiștii ce urcă și coboară treptele par actorii unei nesfârșite piese de teatru. Freamătul lor este cel pe care, acum două secole, tânărul poet muribund și-l putea doar imagina, aidoma cimitirului acoperit de violete.
Note bibliografice:
https://ksh.roma.it/
https://www.regionsofitaly.com/lazio/spots-in-rome-keats-shelley-house-and-the-cimitero-acattolico-protestant-cemetery
https://www.theguardian.com/books/2011/mar/30/keats-letter-auction-96k