S-au emis din partea istoricilor noștri literari diverse ipoteze și presupuneri în jurul soartei ingrate ce i-a fost hărăzită manuscrisului romanului nepublicat și, după toate aparențele, nici terminat, Străina. Se pare că fatalitatea, care urmărește toate personajele bengesciene (inclusiv pe „buna“ Elena Drăgănescu, la sfârșitul ciclului romanesc), ajunge din urmă, cu consecințe nefaste asemănătoare, și proiectul epic Străina. După ce, într-o micromonografie, opinează că manuscrisul acestui roman a fost pierdut în tipografie, Carmen Ligia Rădulescu continuă: „Ce trebuie să fi simțit prozatoarea la pierderea acestui ultim volum e ușor de înțeles. Hazardul a făcut ca lumea Hallipilor să rămână nefinisată, ca și cum personajele s-ar fi răzvrătit împotriva fatalității, luându-și în posesie destinele și ducând cu ele, în lumea largă, Cartea ce le ținea prizoniere.“ (Carmen Ligia Rădulescu, Hortensia Papadat-Bengescu. Marea europeană a anilor ’30, Editura Recif, București, 1996, p. 126). Străina este un roman cu o istorie foarte complicată și nesigură care ar fi trebuit să apară într-un timp istoric vitreg pe măsură: al naționalizării principalelor mijloace de producție, precum și al confiscării bunurilor simbolice. Dar, dincolo de condițiile istorice potrivnice, se resimt acut și în cazul marii noastre prozatoare efectele complexului manolic, al desprinderii operei de creator.
Plecând de la un vast dosar de creație – alcătuit din fragmente rămase în arhiva familiei și din puține pagini apărute în revistele timpului –, Gabriela Omăt a făcut o reconstituire cât s-a putut de fidelă a romanului, dar a întâmpinat mari greutăți, cauzate de derutanta manieră generală de a scrie a prozatoarei. Însăși romanciera se confesa astfel: „Notez pe bucăți de hârtie, pe caiete, dar lucrurile nu se petrec în ordinea romanului, ci disparat, scene de la mijloc sau de la sfârșit, apoi altele de la început, astfel încât atunci când încerc a găsi șirul exact, întâlnesc un spectacol.“ (Romanul românesc în interviuri, II (G–P), partea II. Antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Editura Minerva, București, 1986, p. 660). Străina a reprezentat pentru Hortensia Papadat-Bengescu un grandios proiect romanesc („Așa mi se întâmplă: alții taie din carte, mie îmi vine să adaog mereu, să amplific, să adâncesc…“ – Ibidem, p. 649) și, în cadrul unei întreprinderi ce ține de o veritabilă arheologie literară, Gabriela Omăt a propus, în 2012 (Hortensia Papadat-Bengescu, Opere, III, Romane, Editura F.N.Ș.A.), ipoteza sa de lectură cu totul verosimilă, desfășurând un scenariu literar plauzibil. În acest scop, exegeta s-a folosit de un număr impresionant de fișe de creație, note, notații izolate, adaosuri, trimiteri, scenarii narative mereu modificate.
Pe lângă diverse teme și subiecte, Hortensia Papadat-Bengescu întocmea fișe de lucru pentru fiecare personaj virtual, scria, de exemplu, un fragment și, după un anumit interval de timp, scria un altul care nu avea nicio legătură cu acela de dinainte. Totodată, ea punea deoparte pasaje dialogate despre care nu avea habar în acel moment unde urma să le plaseze. Această manieră de a lucra ce ține de laboratorul de creație al fiecărui scriitor nu are nimic surprinzător în sine și rămâne practic neobservabilă după tipărirea cărții, interesând în această privință doar prin aspectele legate de poieticitate. Însă nepublicarea romanului Străina a dus la dificultățile pe care le-a întâmpinat Gabriela Omăt în necesarele colaționări de texte pentru realizarea romanului său alternativ.
Altundeva, scriitoarea făcea o astfel de mărturisire: „Odată trimisă la tipar, odată efectuat travaliul transcrierii din memorie pe hârtie (în memorie, în creier, mai am câteva romane, puse bine la o parte, cu toate amănuntele lor respective), odată sfârșită execuția, care la mine, după cum am spus, este o simplă transcriere, cartea nu mă mai reține. […] Nu… și de altfel poate că e și o prudență la mijloc, deoarece aș vedea ce-i lipsește… Într-o măsură, însă, nici n-am vreme, deoarece din clipa în care fixez pe hârtie un comportament de «obsesii imaginative» ale minții, mă reiau altele în stăpânire, cele înfrânate până atunci, în umbră…“ (Ibidem, pp. 651-652). Este sigur că autoarea ar fi văzut multe din ce-i lipsea unei cărți (episoade parazitare, inadvertențe, poticniri stilistice) dacă ar fi recitit-o, mai ales că se angajase în proiectarea imensei construcții baroce a ciclului Hallipilor (neavută, ce-i drept, în intenție la începutul carierei sale romanești). De unde se vede că prudența nu este totdeauna mama înțelepciunii.
Există la lectura operei bengesciene o continuă incitare a cititorului răbdător prin mereu amânatele deznodăminte, adăugându-se în următorul roman noi date și întâmplări la neașteptatele meandre ale drumului ascuns străbătut. Dar, pe lângă inconvenientul că romancierei îi plăcea să lase în urma personajelor istorii neelucidate, cu scopul de a-i oferi cititorului plin de solicitudine dificila zăbavă de a reflecta îndelung, ea scria complicat. Nu avea ușurință în redactare, făcea câteodată mari eforturi pentru a potrivi cuvintele în frază, criticii sesizând că prozatoarea nu avea nici simțul limbii. Totuși, Hortensia Papadat-Bengescu a avut un stil al ei, lipsit de… stil, care a devenit inconfundabil, ca orice stil, și a perturbat confortul cititului chiar și pentru profesioniștii lecturii. De exemplu, punctele de suspensie, cu osârdie puse de scriitoare, pentru a introduce prolepse, analepse sau elipse temporale, își au rolul lor bine determinat: acela de a stimula lectura, creând un spațiu al ambiguității pe care îl străbat, împreună, personajul și cititorul.
Un astfel de „pact de disimulare“ este semnat și între personaje: „Discontinuitatea constantă în interiorul fiecărui roman e vădită și la nivelul ciclului: personaje apar și dispar, situații, mariaje se fac și se desfac între romane, personaje cunoscute apar în lumini schimbate (Lenora în primul și al treilea roman). Făcându-și unii eroi să treacă dintr-un volum în altul, pe alții lăsându-i să iasă din conul de lumină, readucându-i uneori târziu în scenă, scriitoarea a imitat viața, a creat aparența unei imprevizibilități care subliniază prin contrast dominanta repetitivă, pattern-ul reluării și al multiplicării acelorași situații: mariajul, adulterul, boala, moartea. Nu e cazul, credem, să regretăm lipsa de consecvență internă a caracterelor la Hortensia Papadat-Bengescu, când motivația capricioasă și «ruptura» sunt legea universului lor fictiv. Romanciera se joacă neîncetat cu realitatea și irealitatea personajelor, cu identitatea lor realistă și funcția lor simbolică, ele sunt «oameni», dar joacă și ca «semne» într-un mesaj care le depășește.“ (Nicolae Crețu, Ciclul Hallipilor, în Constructori ai romanului, Editura Eminescu, București, 1982, p. 249).
Referindu-se la multele etaje și subsoluri ale conștiinței, Liviu Petrescu spunea cu pertinență, în studiul Hortensia Papadat-Bengescu. Caturile conștiinței, inclus în volumul Realitate și romanesc (Editura Tineretului, București, 1969, pp. 83-122), că personajele bengesciene trec printr-un proces de deconstrucție și reconfigurare, fenomen ce se traduce printr-o multiplicare a eurilor, în sensul pe care l-a dat Marcel Proust acestui proces. La același efect de multiplicare s-a referit și Nicolae Crețu: „Mereu același dans al cuplurilor care se fac, se desfac, se refac după schimbarea partenerilor. […] Poetica trilogiei Hallipilor este prin excelență una repetitivă, a efectelor de multiplicare (s.a.).“ (op. cit., p. 138). Această tehnică a acumulărilor și a devoalărilor succesive lasă impresia că biografia și portretul unui personaj nu sunt niciodată definitiv conturate. Ceea ce nu înseamnă că romanele, luate separat, nu ar avea o relativă autonomie. Cine nu a parcurs restul seriei nu ar întâmpina mari dificultăți în a urmări destinele unor personaje cu care face cunoștință.
Pe parcursul ciclului său romanesc arborescent, Hortensia Papadat-Bengescu nu-și abandona personajele odată schițate, ea urmărindu-le biografia interioară, chiar și a acelora dintre ele care mureau între timp (asistăm la mai multe înmormântări în opera bengesciană). În tipologia mereu înnoită. nimic nu este încheiat definitiv, totul revine, se reconfigurează și se completează. Apărute sub formă mai curând simbolică, unele personaje marginale acced la centru: „În roman, ca și în teatru, nu pot aduce un compars, fie el cât de incidental, dacă schițarea lui nu îmi apare precisă.// De aici ideea că oricare personaj episodic poate deveni eroul principal al unei drame sau roman, de aici și faptul că în Concert din muzică de Bach apar pe primul plan personagii care în precedentul fuseseră pur episodice.// Am mai crezut că într-un cadru limitat se pot studia cât de multe manifestări ale vieții, de aceea am lucrat în ciclu. Acțiunea fiecăruia e însă cu totul separată și chiar atitudinea formală diferită.“ (Romanul românesc în interviuri, loc. cit., p. 624). Așa se explică felul în care un personaj precum Lică Trubadurul face saltul de la planul secund al narațiunii la pivot al mecanismului epic.
Hortensia Papadat-Bengescu dorea să realizeze, odată cu romanul Străina, care ar fi închis Opera, o narațiune sintetică, un dens complex tematic în care să se fi rezumat și încheiat sub pecetea definitivului destinul personajelor din întreg ciclul său epic. Nu avem cum să ne dăm seama dacă operația de orânduire a „dedalului paginilor“ cu care se confrunta ar fi fost dusă la capăt cu relevanță epică și, mai ales, dacă valoarea estetică în sine a proiecției epice ar fi fost cea scontată. Nici că se putea închide mai grăitor ciclul romanesc bengescian: cu un roman nepublicat, dacă nu și neterminat. Știind-o pe Hortensia Papadat-Bengescu consecventă unei anumite maniere de a crea, eu cred în ipoteza că romanul Străina a rămas cu fuioarele narative netoarse, scrierea neavând finalizare. Nu sunt convins, precum Carmen Ligia Rădulescu (citată la începutul comentariului), că manuscrisul romanului a fost pierdut în tipografie, dar îi dau dreptate când afirmă că personajele par a se fi răzvrătit împotriva fatalității, luându-și în posesie destinele și ducând cu ele, în lumea largă, Cartea ce le ținea prizoniere. Se simțeau înstrăinate.