Nu cred că America poate fi redusă la Trump, J.D. Vance, Musk și Thiel. Aceștia sunt, oarecum previzibil, doar numele ieșite din pălărie după deceniile în care corectitudinea politică (PC) a sufocat societatea americană urmând un model bine cunoscut din istorie, cel sovietic. Efectul paradoxal e că Trump, cel care a ajuns la putere pe un val fără precedent anti-PC și anti-woke, se comportă ca un partener de jocuri politice al lui Putin. În aparență, scopurile lor sunt diametral opuse: în timp ce Putin se află într-o expansiune sălbatică, Trump se încăpățânează să-și strice relațiile cu țările unde SUA exercitau o influență majoră – în primul rând, cele europene. Așa înțelege el o Americă puternică: una izolată și izolaționistă, a fobiilor față de tot ce ar putea să-i tulbure viziunea sultanistă și arghirofilă asupra lumii. În realitate, interesele celor doi autarhi converg. În paranteză fie spus, din anumite puncte de vedere Trump continuă politica internațională dezastruoasă a lui Obama. După Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au reprezentat o forță militară redutabilă în întinderea de ape dintre Taiwan și China. Americanii dețineau superioritatea militară navală și aeriană. Obama a decis renunțarea la o mare parte din vasele de război ce stăpâneau acolo, îngăduind ca în doar câțiva ani raportul de forțe să se schimbe în favoarea Chinei. Acest lucru a fragilizat Taiwanul, parte din „primul lanț insular“ care îi oferă Americii posibilitatea de a ține sub observație atât China, cât și Rusia. Renunțarea de bună voie la redutabila instalație navală de la Subic Bay a fost – se vede acum – primul pas spre o catastrofă ce nu mai poate fi evitată. Ca și cum toate aceste erori în serie n-ar fi fost suficiente, Trump tocmai a anunțat repunerea în discuție a tratatului de securitate, vechi de zece ani, cu Japonia. Din nou, motivația e pur financiară, generată de cecitatea lui în raport cu argumentele vitale de securitate ale Statelor Unite și ale Occidentului. Alături de Singapore și Taiwan, Japonia are un rol esențial în stăvilirea politicii dictaturilor care vor cu orice chip să impună noua ordine mondială – în cazul de față, China și Rusia. Trump are o mentalitate de moșier chinuit de convingerea că angajații îl fură în timp ce el doarme. Trezit brusc din somn, pune mâna pe biciușcă și amenință în dreapta și în stânga pentru a-i speria pe imaginarii hoți. De când a revenit la putere, n-am auzit decât o iritată lamentație despre cum profită planeta de pe urma Americii. Discursurile lui sunt amenințări spumegânde că-i va pune la punct pe cei care nu se conformează cerinței de a băga adânc mâna în buzunar pentru Marele Protector. Amestecul de medievalism și mafiotism („dacă vrei protecție, plătește“) constituie deja o caracteristică dominantă a lui Trump II. El pune dinadins între paranteze avantajele de care beneficiază America în lume, lăsând vederii doar un braț al balanței. Oamenii de afaceri veritabili se bucură când toți partenerii ies în câștig. Trump nu face parte din această categorie. El se înnegurează de îndată ce constată că nu e sigurul care face profit. Mai nou, i-a cășunat și pe Japonia. A uitat subit de rolul vital al acesteia în strategia de apărare a SUA, trântindu-le-o de la obraz: „Japonezii fac, financiar, o avere pe seama noastră.“
Conștient sau nu, Trump contribuie decisiv, perorând gălăgios, la politica expansionist-asiatică a Rusiei. Așa se explică tăcerea enigmatică din ultima perioadă a țarului de la Kremlin. El nu mai are nevoie să iasă la bătaie, câtă vreme Trump nu doar că îi ghicește, dar îi anticipează și cele mai ascunse gânduri. Există între ei o certă coordonare, așa cum s-a văzut săptămâna trecută, când Trump a restricționat accesul Ucrainei la GEGD (Global Enhanced DEONIT Deliver), adică la sateliții care ofereau informații despre rachetele și dronele rușilor. I-au fost suficiente câteva ore lui Putin pentru a declanșa un atac infernal asupra infrastructurii energetice din Ucraina. Oricât de proamerican ai fi, e greu să nu vezi într-un astfel de act o complicitate la genocid. Așa cum am mai spus, cedările în lanț ale lui Trump față de dorințele exprimate sau neexprimate ale lui Putin au o explicație: speranța americanului de a-și asigura măcar neutralitatea, dacă nu și alianța rusului în previzibila confruntare cu China. Principalul scenariu al strategilor de la Pentagon s-a concentrat de mai mult timp pe intrarea în război economic și militar cu Republica Populară Chineză. În momentul de față asistăm la o acutizare a situației. Riscul de a fi prins între două fronturi îi dă lui Trump – și i-ar da oricui – coșmaruri. Prin urmare, a decis să tolereze expansionismul putinian, crezând că în felul acesta își va asigura neutralitatea Rusiei. Consecințele vor fi însă dezastruoase. Urmează, așadar, vremuri negre. Faptul că Emmanuel Macron l-a definit pe Putin drept un „imperialist revizionist“ nu l-a clintit pe Trump din decizia de a merge pe mâna tiranului moscovit. Dacă nu va interveni un miracol, lucrurile vor avea o desfășurare înspăimântătoare. Altfel spus, Putin va obține în urma războiului cam tot ce-a visat. În primul rând, teritoriile deja ocupate militar (cam douăzeci la sută din Ucraina). În plus, se va oficializa anexarea Crimeii. Mai mult, rușii vor cere, pe baza unui argument acceptat de americani și în trecut, și teritorii pe care încă nu le-a ocupat militar. E vorba de criteriul admis de Woodrow Wilson când s-a decis dezmembrarea Austro-Ungariei. Atunci, originea etnică a fost considerată decisivă pentru ca un anumit teritoriu să aparțină unei țări sau alteia, ori să devină independent. Cu un astfel de argument, Putin va anexa, fără s-o ocupe militar, și Odesa, unde există o complicată situație etno-lingvistică: deși ucrainienii reprezintă șaizeci și doi la sută din populație și rușii doar douăzeci și opt, principala limbă vorbită e rusa. Nu-i va fi greu lui Putin să-i convingă pe americani, care ignoră amănuntele istorice și au o bine cunoscută naivitate în legătură cu geografia, că și acea parte din Ucraina li se cuvinte. Și de aici începe marea primejdie pentru noi. De la Odesa până în Tiraspol e o distanță de vreo sută de kilometri. Tancurile rusești ar putea-o străbate într-o oră și jumătate. Cum Tiraspolul e deja în mâinile lor, ar urma o altă excursie, de numai o oră, până în inima Moldovei, la Chișinău. Iar, din acel moment, orice nenorocire ar deveni posibilă. Importanța României pentru ruși e evidentă. Nu e vorba doar despre controlul total al Mării Negre (mult-visatul „lac rusesc“), ci și de deschiderea unui canal spre două țări care au fost întotdeauna apropiate de Rusia prin „sufletul slav“ comun, Bulgaria și Serbia.
Probabil că scenariul schițat mai sus conține un anumit grad de exagerare. Dar sunt mult prea multe elemente care te obligă să-l pui în discuție, începând cu refuzul lui Trump de a-i accepta pe europeni la masa negocierilor privind soarta acestei părți din Europa. Lucrul indică în mod clar decizia președintelui american de a satisface orice doleanță a Moscovei. Europenii, conștienți de consecințele cedării la care americanii ar consimți fără să clipească, fac opoziție serioasă la pretențiile lacomului Putin. De aici provine iritarea gata să dea în turbare a lui Trump. El a consimțit deja, în felul său, la „noua ordine mondială“, capitulând rușinos pe baza unei viziuni exclusiv mercantile despre lume. În așteptarea unor vești mai bune, nu trebuie să uităm că avem în continuare un „parteneriat strategic“ cu Statele Unite. România s-a dovedit un aliat de încredere, participând la toate misiunile la care a fost solicitată, fie că era sau nu în interesul nostru direct și imediat. I-am urmat pe americani pe toate teatrele de război ale planetei (Bosnia, Afganistan, Irak), am sacrificat vieți pentru cauze care nu erau neapărat și ale noastre, dar care țineau despre o viziune democratică asupra lumii. Rezultatul e că acum suntem somați, alături de întreaga civilizație euro-atlantică, să scoatem mulți bani din visterie dacă vrem să beneficiem de protecția americană. Ce e de făcut, în aceste condiții? Evident, vom plăti pentru că, în cele din urmă, în joc e soarta noastră. Și chiar dacă grosul banilor va ajunge în America (deoarece ei produc cele mai performante arme din lume), e vorba de echipament militar ce va intra în dotarea țării – lucru mai mult decât obligatoriu în contextul exploziv în care ne aflăm. Pe de altă parte, eu unul aș depune eforturi titanice pentru a ne face auzit glasul la nivel de Uniune Europeană, singura entitate care, până în clipa de față, nu ne-a întors spatele. Dar pentru asta trebuie să avem politicieni responsabili, o diplomație de elită și nu rutinați submediocri precum cei care populează sediul MAE din Aleea Alexandru, moșteniți de Emil Hurezeanu. Ar trebui ca ministrul de Externe să primească mână liberă pentru a reforma din temelii instituția. E nevoie de diplomați capabili să-i farmece pe europeni, de oameni cultivați, în stare să susțină o conversație dincolo de limbajul cifrelor și al sintagmelor-standard. Și asta pentru că politica mare se face în spatele ușilor închise, la recepții private, în șuete cu mai-marii zilei, și nu în fața camerelor de filmat. Până când nu vom fi în stare să propunem o clasă întreagă de politicieni și diplomați de această factură, soarta noastră va depinde de bunăvoința sau de toanele unor birocrați în fața cărora ambasadorii noștri transpiră de emoție, incapabili să articuleze într-o limbă străină o frază de Doamne-ajută. Astfel de oameni există, de la Teodor Baconschi și Mihai Răzvan Ungureanu, la Sever Voinescu, Adrian Papahagi, Valentin Naumescu, Toader Paleologu, Cătălin Avramescu, Adrian Cioroianu, Daniel Funeriu, Cristian Preda, Silviu Rogobete și mulți alții. Ca să nu-i mai pomenesc pe Andrei Pleșu, Horia-Roman Patapievici, Vladimir Tismăneanu, care au făcut enorm de mult bine României atunci când s-au aflat în funcții de decizie ori au asigurat consultanță politică și diplomatică de înalt nivel. Nu întâmplător, toți aceștia, și alții asemeni lor, au fost îngropați de vii în cei zece ani de autosufocare voluntară ai lui Klaus Iohannis. Iar consecințele se simt dureros.