Premiul Național pentru Proză pe anul 2024 i-a revenit lui Mircea Cărtărescu, într-o festivitate desfășurată la Humulești, în locul unde s-a născut cel care a dat numele premiului. I s-a dat premiului acel nume printr-un gest mai degrabă simbolic: niciunul dintre laureații de până acum, șapte la număr, cu toții prozatori de o modernitate evidentă, nu are nici cea mai vagă înrudire estetică cu povestitorul humuleștean. Cel de al optulea laureat, Cărtărescu, ar putea însă avea un statut mai curios în raport cu Ion Creangă.
Mircea Cărtărescu este, probabil, în momentul de față, cel mai cunoscut prozator român contemporan și, în orice caz, cel mai tradus dintre ei. Oricâtă combinație de politică, mondenitate și relații umane intră în gestul atribuirii unui premiu, trebuie să recunoaștem că un celebru premiu internațional are legătură și cu valoarea literară a operei în cauză. Iar Cărtărescu posedă deja numeroase premii internaționale. În ce constă însă sâmburele valoric al prozei lui?
Romancierul și nuvelistul a fost la început poet. În cadrul cenaclului studențesc, la primele apariții publice ale tinerilor cu veleități artistice, el s-a manifestat ca un autor atașat de poezia anglo-saxonă, de noul ei discurs poetic. Ca și alți colegi de generație, a încercat să adapteze descoperirile făcute la decorul și la spiritul limbii române: a marcat astfel o nouă etapă în ceea ce s-ar putea numi „postmodernismul românesc“.
Primul său volum de versuri, Faruri, vitrine, fotografii, din 1980, rima perfect cu producțiile din volumul comun de debut Aer cu diamante, din 1982, volum prin care își făcea intrarea în literatură, fără să știe atunci, o întreagă generație de poeți livrești perfect comparabili cu cei din anii ’60.
După debut, Cărtărescu a avut o idee simplă: ce ar fi dacă inovația remarcabilă conținută în volumul de poeme din 1980 s-ar transpune în proză? Dacă semi-proza ce devenise în acei ani poezie s-ar metamorfoza în proză propriu-zisă, în nuvelă și în roman? Zis și făcut! Miraculoasa alchimie s-a operat și astfel, după digitația din nuvele, apărea în 1996 romanul Orbitor: aripa stângă, o capodoperă ciudată, destinată unei lungi descendențe.
A transforma poezia în proză – nimic mai simplu la prima vedere; dar exemplul de față ne arată că lucrurile nu stau nici pe departe așa. Cărtărescu a operat principala transformare la nivelul frazei; în locul relatării plane, prozaice, destinate să înfățișeze o realitate familiară, Cărtărescu construiește o frază care, dincolo de evocarea unor fapte, capătă valoare în sine – o frază care să ne intereseze chiar scoasă din context și transcrisă separat. Rezultatul – o scriitură deosebită, pe care cititorul român o poate savura din plin.
Dar nu numai cel român. Dacă un traducător inspirat ajunge să intuiască exact acest specific al noii proze, atunci această scriitură poetico-prozastică se poate transpune și în alte limbi.
Șocul inovator avea să poarte numele Orbitor: aripa stângă, iar imensa producție romanescă ulterioară a autorului avea să urmeze aceeași linie. Până la ultimul roman apărut, Theodoros (2023), în care, pe lângă magia frazei, se detașează și un farmec de natură lexicală, prin amestecul cuvintelor de origine grecească, turcească, arabă, chiar inventate, dar cu sonoritate orientală. Reveneam așa la întinsul poem Levantul, din 1990.
Această descoperire a lui Cărtărescu, evident postmodernă, nu ar trebui să aibă legătură cu scriitorul care dă numele Premiului pentru Proză, cu Ion Creangă. Autorul lui Harap Alb simbolizează o vârstă a prozei românești care nu ajunsese până la roman, o vârstă a nuvelei și a memoriilor. Totuși, o privire atentă descoperă neașteptata legătură posibilă între proza cărtăresciană și cea a lui Creangă. Acesta din urmă a scris și el o proză ce se înrudește cu poezia, o proză aproape poetică, ce cultivă cuvântul în sine și cizelează fiecare sintagmă. Creangă pleacă de la proză pentru a ajunge la poezie; scrie o proză care nu mai povestește, ci mai degrabă figurează. Se atinge același punct ca la Cărtărescu, venind însă din direcție opusă. Ceea ce a însemnat o inovație ciudată în proza românească de la 1880 ajunge o trăsătură specifică autorului român din anii 2000.
Iată cum Premiul pentru Proză 2024 a mers la un autor care manifestă o legătură neașteptată și subtilă cu titularul premiului, cu Ion Creangă. Are și cronologia paradoxurile ei!