Dacă am ausculta atent toracele oricărui om am auzi în el un plânset sfâșietor. Făt Frumos din Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte e un simbol al purtării în pântecele sufletului nostru al copilului pe care numai moartea îl va face să tacă pentru totdeauna. Promisiunea – tacită – primită la naștere, absorbită cu prima gură de aer, cu primul jet de lapte, cu primele mângâieri și îmbrățișări, cu primele zâmbete, cu „îngerașii“ de lumină văzuți înainte de a ni se forma primele imagini vizuale – este aceea că nu vom muri! Dar, spre deosebire de Făt Frumos, copilul real nu încetează să plângă înainte de naștere, încrezător în ceea ce i s-a spus și nici nu crește într-un an cât alții în trei. El are nevoie – pentru a se opri din plâns – să i se reînnoiască mereu și mereu promisiunea nemuririi, să fie ținut în brațe, mângâiat, alăptat, iubit, alintat, alinat. Și copilul crește greu și din greu, încet, anevoios, și învață să nu mai plângă sau să-și ascundă plânsetul în aceeași măsură în care primește tot mai puține dovezi că promisiunea se va adeveri și tot mai multe să creadă că nemurirea a fost doar o „poveste pentru copii“. Va învăța, deopotrivă, să-și inventeze singur propriile povești, căci numai astfel își mai poate ostoi jalea din suflet – pe care acum, iată, a învățat să o ascundă atât de bine. Doar că nu poate ține pasul – într-adevăr, în această privință, el crește accelerat, viteza cu care poate „produce dovezi“ (ce potrivit este acest termen juridic aici!) de unul singur în favoarea luminii este mult mai mică decât viteza de propagare a deznădejdii. Stresul psihic este enorm, aparatul nostru fantasmatic este suprasolicitat să lucreze încontinuu întru contracararea „principiului realității“, cum îi spune Freud. Dar la un moment dat cedează. Burn out!
Nu întâmplător expresia englezească revine deseori în această răvășitoare Carte a depresiilor – care adună, după cum se specifică în subtitlu „douăzeci și patru de confesiuni despre tristețe, teamă, disperare și alți demoni“. Mărturisitorii fac parte din „floarea“ lumii artistice, a jurnalismului, a show-biz-ului, sunt – mulți dintre ei – oameni realizați financiar și profesional, având cariere demne de invidiat sau, și mai bine, de admirat. Știm însă de la Baudelaire, de la Arghezi și Blaga că între flori și rău, mucegai, noroi există o secretă armonie, o invizibilă simbioză. La prima vedere tocmai răul secolului, depresia, este ceea ce aduce împreună oameni atât de diferiți – „Micuțu“ și Alexandru Stermin, Andreea Raicu și Cătălin Ștefănescu. După ce citești cartea și revii la cuprins îți dai seama de incredibila forță de expresie de individuare pe care o are suferința. Deși unele texte nu au decât o pagină sau două – constați că fiecare text, fie acesta mai scurt sau mai lung, ți s-a întipărit în minte ca o amprentă unică, inconfundabilă a autorului ei. Mi-am amintit cu această ocazie ceea ce spun medicii autentici despre boală: nu există boli, ci bolnavi. Ca și cum sensul suferinței nu ar fi decât să-și găsească o varietate de expresii, să se întrupeze în cât mai multe feluri și moduri de a fi, într-o infinitate de modulații și tonalități ale suspinului, în miliarde de diferențe specifice ale Oftatului. Și ca și cum sensul vieții – așa cum s-a spus de la Buddha încoace – nu este altul decât suferința. Complicata problemă filosofică a relației Unu-Multiplu se lămurește pe deplin cu experiența suferinței: fiecare individ o trăiește în cel mai particular și ireductibil mod, ea este generalul cel mai felurit, cel mai divers, cu spectrul cel mai larg. Tolstoi spunea în Anna Karenina că „toate familiile fericite se aseamănă între ele; fiecare familie, însă, este nefericită în felul ei“. Cu toate acestea puțini oameni reușesc să exprime, să rafineze, să individualizeze suferința, să-i dea un chip unic și iconfundabil: propriul lor chip. Nu este deloc întâmplător că cei care reușesc să o facă vin, în general, din lumea artei, din acel mediu atât de potrivit intermedierii între general și individual, între Unu și Multiplu, între unitate și unicitate. Altfel, dată fiind tocmai ireductibilitatea sa suferința sfârșește de cele mai multe ori în incomunicabil și în comportamente stereotipice.
Or, toate aceste douăzeci și patru de mărturii sunt tot atâtea amprente pe care le poți recunoaște dintr-un milion, ba nu, din șapte miliarde – câți suferitori există pe lumea asta. Le pot fi dat foarte bine numele cu care propria lor suferință i-a botezat. Iată deci: Cel care privește până la greață tetiera scaunului din mașina care-l poartă ore în șir în nesfârșite turnee muzicale prin țară (Dan Byron), Cel care merge continuu pe jos pentru a-și ostoi durerea din suflet mâncând o banană (Nicolae Comănescu), Cea care și-a urât corpul visând zeci de ani la iubiri pe care nu le-a avut (Suzana Dan), Cea care s-a luptat de cinci ori cu cancerul și cu două malpraxisuri (Dana Deac), Cel care a fost în India și s-a întors mai anorexic decât un yoghin și mai pesimist decât un budist (Mihai Dobre), Cea care strigă că nu poate face copii și nimeni nu o aude (Aida Economu), Cea care vrea să(-și) stingă focul cu lacrimi (Alexandra Furnea), Cea care dansează cu demonii pentru a-i liniști (Andrea Gavriliu), Cea căreia i-a intrat sufletul în carne ca o așchie (Oana Giurgiu), Cea care invocă în apărarea ei legea gravitației universale (Iulia Lumânare), „Cavalerul Oglinzilor“ (Răzvan Mazilu), Cea pedepsită în realitate pentru că-și imaginează că este un monstru (Mela Mihai), Fantoma – vie! – de la Operă sau Cel care a murit pe scenă, dar încă trăiește, glumește și face lumea să râdă (Cosmin „Micutzu“ Nedelcu), Cea care ține un clasor de mici traume (Katia Pascariu), Cea care ține mizeria lumii la depărtarea aseptică a imaginii (Lia Perjovski), Frumoasa care-și dezgolește în fața admiratorilor „sânul“ mâncat de cancerul depresiei (Andreea Raicu), Fetița care silabisește de o viață în abecedarul mâhnirii (Iulia Rugină), Cea care a aflat că e om și nu mașină (Ada Solomon), Cel care s-a luptat cu lupii fricii de a nu trăi și cu tigrii fricii de a muri (Alexandru Stermin), Cel care a învățat să trăiască cu bestia proteică a anxietății (Cătălin Ștefănescu), Cel pentru care orice eveniment este legat de o traumă (Istvan Teglas), Project-managerul care se preia pe sine însuși ca cea mai importantă misiune (Ștefan Teișanu), Cel care și-a găsit vertebra lipsă pe mormântul lui Coșbuc (Roman Tolici), Cea pentru care „tristețea de după“ este doar un nou preludiu (Luiza Zan).
Poate că fiecare dintre noi ar merita să încerce să-și găsească numele – singurul adevărat! – pe care i l-a dat tristețea. El oricum este săpat în trăsăturile feței noastre – căci fiecare mai este născut o dată de această Mamă a tuturor și, mai ales, a fiecăruia, de această mamă îndurerată dintr-o mereu reînnoită Pieta. Este meritul marilor portretiști de a surprinde nota specifică a melancoliei personajelor lor, iar în aceste cazuri fericite – trebuie să citim în numele personajelor înfățișate – numele unei specii aparte de tristețe. Cei care nu avem acest noroc – suntem nevoiți să ne scriem, în cele din urmă, propriul nostru epitaf. Noica spunea că scopul vieții oricărui om este să-și descopere propria sa lege sau să-și ridice individualitatea la rangul generalului, să o transforme într-o specie. Este ceea ce face din noi – că vrem sau nu, că o știm sau nu – Suferința.
Copilul din noi află că promisiunile de nemurire sunt false. Și pentru a afla asta nu trebuie numaidecât să moară sau să vadă pe alții cum mor. Căci – așa cum ne învață mitul lui Tithonus și chiar basmul românesc al Tinereții fără bătrânețe – în conceptul de nemurire gândim și alte noțiuni: tinerețe, bunăstare, sănătate, fericire. Ele sunt subînțelese, implicite, o judecată precum „nemuritorii sunt veșnic tineri și ferice“ este – cum ar spune Kant – o judecată analitică pentru că predicatele tinereții și ale fericirii sunt inerente subiectului logic al nemuririi. Așa încât „trăim“ moartea în fiecare din micile ei ipostaze, cu fiecare plecare, cu fiecare despărțire, cu fiecare durere, cu fiecare dezamăgire. Semnul sigur că moartea există – este existența suferinței, de orice fel ar fi, oricât de măruntă. De aceea, în primă instanță, o negăm, nu o recunoaștem, ne chircim pentru a proteja firicelul de lumină rămas de suflarea înghețată a morții. Căci noi știm, undeva în adâncul cel mai profund al sufletului și al minții noastre, că Einstein s-a înșelat. Există ceva superior vitezei de propagare a luminii. Este viteza de instalare a întunericului imediat după stingerea luminii. Ceea ce ne amintește că el este adevărata constantă universală.
Cartea de față ne arată douăzeci și patru de chipuri în care oamenii își apără sâmburele de lumină. Și cine știe, poate că nimic nou sub soare. Știm că lui Dumnezeu îi plac dintotdeauna arderile-de-tot. Poate că, inconștient, burn-out-ul este felul în care omul acestei lumi desacralizate se aduce pe sine jertfă zeului absent.