O socotesc pe Marta Petreu drept una dintre figurile marcante ale culturii române actuale, pentru luciditatea, moderația, spiritul critic și o vastă cultură a ideilor care se armonizează într-o operă prodigioasă, dar și pentru o particularitate pe care opera sa științifică o reflectă. Crescută în climatul literar echinoxist din anii ’80, adică în mediul cel mai deschis din punct de vedere cultural în perioada respectivă, Marta Petreu are studii de filozofie, mai precis a terminat Facultatea de Istorie și Filozofie din Cluj în 1980. La aceeași universitate redenumită după 1989 „Babeș-Bolyai“, Marta Petreu ține cursul de istorie a filozofiei românești. Ea vine spre literatură dinspre filozofie și ilustrează mai vechea alianță dintre litere și filozofie, când cele două discipline erau cuprinse în același corp instituțional și funcționau în tandem. Așa s-a și numit, este drept în București și până în 1947, instituția care le cuprindea pe amândouă: Facultatea de Litere și Filozofie, având mai multe catedre de Filozofie, de Istorie, de Litere, de Sociologie etc. Ulterior a rămas în programa universitară doar disciplina numită Estetică drept verigă subțire, iar cei din generația mea încă o mai studiau. Deschiderea filozofiei către literatură fusese operată discret spre invizibil pentru un grup restrâns de către filozoful Alexandru Dragomir, publicat de Gabriel Liiceanu într-un remarcabil demers restitutiv în seria de autor, din care fac parte și Crase banalități metafizice, Meditații despre epoca modernă etc. Cu un gest similar, a cărui importanță doresc să o subliniez, filozofia este filtrul/lentila prin care Marta Petreu citește literatura în sens larg, adică nu numai cea de ficțiune, ci și a ideilor, cuprinse în eseu, publicistică, jurnal, memorialistică etc., ceea ce din start conduce la o înțelegere mai amplă a unor autori crescuți la școala ideilor precum Emil Cioran, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Constantin Noica, autori revendicați prin filozofie, dar și a unora care nu sunt propriu-zis filozofi, indiferent de comerțul intelectual pe care-l au cu filozofia, Mihail Sebastian, Eugen Ionescu, I.L. Caragiale. Cu excepția celebrului dramaturg, Marta Petreu țintește personalitățile emblematic-proteice și adesea versatile din cea mai dinamică și, în același timp, mai fertilă intelectual perioadă, cea interbelică, când piața ideilor fierbe laolaltă cu societatea în preajma unor mari schimbări la față. În fapt, Marta Petreu este unul dintre cei mai avizați și mai atenți exploratori ai acestui laborator de idei și cea care abordează cele mai delicate subiecte, spre exemplu seducția pe care a exercitat-o extrema dreaptă, ceea ce în Europa interbelică înseamnă nazismul hitlerist și fascismul mussolinian, iar în termeni autohtoni legionarismul codrenist cu corifeii săi, dar și cea stângă, marxism și leninism, pentru o mare parte dintre intelectualii ei cei mai faimoși, ceea ce Julien Benda a consemnat printr-o formulă memorabilă: trădarea cărturarilor.
Relația toxică ideologic și mental dintre evreul Mihail Sebastian, ca discipol și mentorul și protectorul său, ultranaționalistul Nae Ionescu, pomotor de la un punct încolo al antisemitismului legionar, ca magister, este analizată cu o acribie de istoric literar care face loc documentului, de istoric al ideilor și filozof care urmărește vehicularea acestora într-un studiu, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009), care i-a bulversat pe cei care își formaseră o versiune idealizată a dramaturgului și romancierului doar pe baza Jurnalului său ca expresie a unei „identități rănite“ (Michael Pollack). Arhitectura cărții revendica pe un parcurs diacronic etapele acestei relații, așa cum ea se reflectă în publicistica lui Sebastian, nu numai de la revista „Cuvântul“, citită în paralel cu cea a lui Nae Ionescu, și sincronic relațiile în planul ideilor (și nu numai) ale lui Mihai Sebastian cu o serie de contemporani notorii (Eliade, Lovinescu, Călinescu, Ibrăileanu ș.a.) și cu revistele prin care aceștia dau o direcție, precum „Viața Românească“. De la lipirea aservit-servilă de ideile și mai ales de ideologia acestuia, la desfacerea treptată, dar niciodată definitivă de sub vraja maestrului, avem un portativ de nuanțe, complicități, contradicții, tensiuni atât de bine prinse odată cu timbrul particular al ideilor în dialog. Nu numai că Marta Petreu luminează în chip lucid, elaborat și nuanțat două personalități deopotrivă complexe și marcante ale perioadei interbelice, ambele cu un destin tragic și care au lestat considerabil în (in)formarea opiniei publice și a unei părți a intelectualilor vremii, dar oferă și un studiu de caz a ceea ce constituie o „receptare mistificată“. Toate acestea pe fondul unor revizuiri pasionale, adesea superficial documentate și puternic orientate ideologic, din care emblematică pentru mine o reprezintă cea a Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionescu. Uitarea fascismului, precum și a unor recuperări în cheie pios-emulativă.
Cheia de lectură personalistă, a rapelului biografist către o interioritate care este deopotrivă cea a minții, a ideilor și cea psihologică a afectelor deschide ușa către acest creuzet politico-ideologic european, configurând o rețea complicată de relații care definesc lumea românească interbelică cu metabolismul ei intelectual puternic amprentat de ideologiile de extremă dreaptă și extremă stângă. Emil Cioran face obiectul a două cărți, Un trecut deocheat sau „Schimbarea la față a României“ (1999) reluat cu titlul Cioran sau un trecut deocheat (2011) și Despre bolile filosofilor. Cioran (2008). O abordare complementară îl proiectează pe Cioran drept un filozof politic, autorul ambivalent-paradoxal al unei metafizici fasciste în cartea sa Schimbarea la față a României, din 1936, de relansare a spiritului național într-un corp politic totalitar și promotor în spirit lovinescian a curentului proeuropean în linia de gândire Gherea-Drăghicescu-Ibrăileanu-Zeletin și desigur Lovinescu, dar și un gânditor a cărui filozofie e tributară maladiilor sale. Gabriel Liiceanu va relua în 2017 acest tip de reflecție într-un eseu remarcabil din Continentele insomniei. Revenirea asupra unui Cioran care asemenea lui Nietzsche descoperea partea de profit pe care o maladie o conferă filozofiei și își recunoștea decadența ca și acesta din urmă, dar fără a-i împărtăși nici vitalismul, nici optimismul, recupera profilul indelebil al unui filozof care și-a trăit până la insomnie,nevroză și angoasă ideile. Portretele de intelectuali publici ale lui Nae Ionescu sau Mihail Sebastian sau Lucian Blaga în lectura Martei Petreu relevă nu doar complexitatea aproape inerentă a unei mari personalități, dar și umanitatea cu contradictoriul ei irezolvabil înregistrată nu doar ca o fișă clinică, ci cu o înțelegere nepătimașă care lipsește ideologilor de serviciu, plină de ironie și compasiune. Astfel este și Lucian Blaga, figură degeminată a spiritului creator, unde filozoful și poetul coexistă într-o formulă unică în cultura română, așa cum reiese dintr-o carte esențială, Filosofia lui Blaga (2024) și un intelectual public aruncat în vertijul istoriei, cum o ilustrează o altă carte-reper Blaga, între legionari și comuniști (2021).
Cu greu mi-aș fi imaginat un Eugen Ionescu asociat doctrinei și artei sofiste, tributar filozofiei unui Gorgias sau unui Protagoras sau manierismului, categorie din filozofia culturii în lectura lui Hocke, așa cum îl relevă Marta Petreu printr-o lectură atentă a operei de tinerețe a viitorului fondator al teatrului absurdului. Prin plasarea autorului în contextul căreia i-a aparținut, al generației ’27, Marta Petreu îi evidenția nu numai diferența de temperament și idee, ci și felul în care tipul de filozofie asumată de membrii marcanți ai generației a facilitat, dacă nu chiar condiționat opțiunea ideologică, teză extrem de provocatoare. Suspendarea judecății de valoare, a oricărei axiologii, în beneficiul unui histrionism evocat prin arhetipul clovnului manierist sau a ceea ce Hartmann numește „comicul metafizic“ pentru care stau textele sale cu „un neliniștitor amestec de comic, tragic și ludic, metafizic“, conduc în Nu (1934) la punerea în discuție a demersului critic, gest pe care-l realiza pornind de la logica clișeului Jean Paulhan în Florile din Tarbes sau Teroarea în Litere (1936).
Dacă filozofia se află în orizontul gândului eminescian, preocupările intelectuale și înălțimea verbului poetic revendicând-o fără tăgadă, pentru un comediograf și ironist fin, precum I.L. Caragiale decelarea unei filozofii este curată provocare, ceea ce Marta Petreu ne și oferă în cartea sa intitulată nici mai mult nici mai puțin decât Filosofia lui Caragiale. Dincolo de o cartografiere minuțioasă a sugestiilor întâlnirii dramaturgului cu filozofia relevată în menționarea numelor consacrate ale filozofiei, dar și a unor idei în circulație liberă, în anecdota spumoasă, în rico șeul ironic al prozei, în consemnările unor contemporani, în corespon dență ș.a., autoarea reconstituie, dacă nu chiar instituie o „filozofare“ vizibilă la developare, ex trasă unor momente peripatetice (o vizită de documentare la castelul spiritist al lui Hasdeu) unor „dialoguri“ (cu Gherea etc.), unor lecturi atestate (din Rădu lescu-Motru), dar mai ales sub raportul logicii și al gândirii sofistice din momente, schițe și comedii ca expresie a unei „științe vesele“. Nucleul cărții îl constituie configurarea unei filo zofii socio-politice și a unei estetici bazată pe reflecțiile lui Caragiale din articolele sale nu atât pentru a-i sublinia originali tatea, ci felul în care scriitorul se plasează într-un raport tensional dintre rațiune și simțire în epoca sa și doxa sa, dar și într-o tradi ție a gândirii filo zofice adaptate rațiunilor operei sale făcând trece rea ideii către literatură. Ca ni meni altul, Cara giale mobilizează și metaboli zează filozofia prin anti fraza unei ironii care-i preci zează cum au constatat și alții (Al. Călinescu, Liviu Papadima ș.a.) moder nitatea.
Am lăsat deoparte în acest articol literatura Martei Petreu, poetă și prozatoare, oferind doar un portret din profil, unul de medalie, una de aur, pe care opera sa o dăruiește culturii române.