După mai bine de un deceniu de la apariția unei sinteze tematice inedite, O istorie literară a vinului în România, criticul cu structură de perfecționist Răzvan Voncu revine asupra temei cu numeroase adăugiri exegetice, completări bibliografice și rescrieri în care reordonează efectiv materia abundentă în ediția actuală din 2024. Prima adăugire care deschide noua ediție îi este dedicată exilatului tomitan Ovidiu, ale cărui elegii și epistole sunt analizate principial din perspectiva „relației literaturii cu vinul“. Subliniind că opera poetului latin reprezintă „o mărturie privilegiată asupra vinului antic pe teritoriul actual al României, înainte de colonizarea și românizarea care au urmat cuceririi din 106 d.Hr.“ Noul capitol despre Ovidiu este completat cu analiza scrierii de epocă Pătimirea martirilor Epictet și Astion pentru a deduce o ipoteză care va fi dezvoltată în celelalte capitole: „după creștinare, prima ipostază predilectă a vinului este cea sacrală. Vinul din aceste texte este vinul liturgic, prilej și mijloc de bucurie spirituală, companion al agapé nu al kiefului oriental.“ Trecând la revizuirea textului din prima ediție – acceptând principiul lovinescian ca „fatalitate a actului critic“, Răzvan Voncu a amplificat capitolele despre Eminescu, I.L. Caragiale, Titu Maiorescu ș.a., apelând la surse recente: culegeri de amintiri despre scriitorii comentați sau jurnalele intime/existențiale ale acestora. Este recuperat, de asemenea, în sumarul Istoriei un „mare aed al vinului românesc“ precum Păstorel Teodoreanu. În finalul noii Introduceri, criticul recunoaște principial imperativul revizuirii integrale și bogăția citatelor aferente: „Critica modernă nu este de factură normativă, cum era cea maioresciană. Ea face analiza textului literar, cercetându-i semnele și încercând să ajungă la acele «însușiri esențiale» care ne dezvăluie natura scriitorului.“ De menționat că excluderea necruțătoare a mediocrității din punct de vedere estetic – cum specifică în Introducere la ediția întâi a Istoriei literare – devine relativă în ediția a doua, datorită completărilor funcționale: „Când avem poeți ai vinului ca Bacovia sau Blaga și prozatori ai vinului ca Sadoveanu, nu există motive să parazităm istoria și cu scriitori minori ca Păstorel Teodoreanu sau N.D. Cocea.“ Se menționează, de asemenea, că acordă prioritate, de data aceasta, cronologiei vinului față de istoria literară.
Demonstrându-și înclinația spre studiul literaturii medievale într-o carte anterioară (Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferențiale în literatura română medievală, 2012), Răzvan Voncu realizează al II-lea capitol consistent Vinul vechi. Între kief și agapé despre interferența cultura viticolă – literatura scrisă, dintr-o perioadă lărgită justificat pe teritoriul românesc. Separând „vinul vechi“ de cel „modern“, istoricul literar specializat comentează tema Vița-de-vie și vinul, recitind în paralel scrierile religioase și laice. Astfel, în scrierile lui Dosoftei și Varlaam este evidențiată „opoziția dintre vinul sacru și cel profan“. Trecând peste antiteza dintre „domnitorul auster“ și cel „desfrânat“, se conturează, apoi, personalitatea lui Ștefan cel Mare – în ipostaza amfitrionului, uzând de informațiile lacunare din cronica lui Grigore Ureche. Dezvoltate firesc sunt subcapitolele cu titluri expresive despre Constantin Brâncoveanu (Un suveran al vinului), Dimitrie Cantemir (O carte de înțelepciune asezonată cu puțin vin) și Ion Neculce (Un cronicar al vinului). Conclusiv, se remarcă fluctuațiile culturii vinului înregistrate în literatură, determinând deriva identitară „prin care trece spiritul românesc în perioada fanariotă până la resurecția din epoca romantică“.
Capitolul-nucleu al volumului poate fi considerat al III-lea, Vinul nou. Emancipare și libertinaj, care se întinde istoric între Școala Ardeleană și epoca clasică a literaturii române. Este inaugurat prin distincția ideologică dintre Luminismul ardelean (cu expresia lui P. Cornea) și Iluminismul elitar promovat la „curțile fanariote din București și Iași“, care se unesc ulterior în cadrul mișcării pașoptiste, adăugând hedonismul ca „filozofie a plăcerii“. Dezamăgit de absența tematică a vinului la Gheorghe Șincai sau I. Heliade Rădulescu, istoricul literar găsește referințe analogice în secvențele Setea orientalului Bolintineanu, Discretul Alecsandri și Frăția vinului la Ion Ghica. Din Scrisorile către Alecsandri ale lui Ghica (considerat mare prozator) se desprinde și un portret exemplar al lui Nicolae Filimon. După Unirea Principatelor sub Al. I. Cuza se reia firul comentariilor, analizând punctual „sub unghiul relației cu vinul“ proza lui Alexandru Odobescu (Epicureul bine temperat) și Nicolae Filimon (Maître Sommelier) din perioada de tranziție către literatura clasicilor consacrați în climatul de emulație spirituală al Junimii.
Nonconformist în aprecierea surselor tradiționale consacrate, Răzvan Voncu își formulează opiniile dintr-o nouă perspectivă care anulează truismele. Astfel, respinge imaginea didactică a „Junimii“ ca societate „scrobită“, de „boieri conservatori și spirite academice“, afirmând tranșant, pe temeiuri documentare: „Junimea a fost în realitate o societate veselă.“ Sursele care îi justifică opinia dezvoltată analitic sunt memoriile celui „mai informat martor ocular al istoriei ‹Junimii›“ – Iacob Negruzzi (Amintiri din „Junimea“), Jurnalul lui Titu Maiorescu și o culegere târzie de evocări cuprinzând Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani (de unde este citat adesea Slavici). Primul exemplu al relației junimiștilor cu vinul îl constituie banchetele anuale „vestite pentru temeinicia cu care se mânca și mai ales se bea“, nefiind vorba de „o oarbă pasiune bahică“. Al doilea exemplu este al localului Borta Rece, unde Eminescu și Creangă petreceau „cu vin vechi de Cotnari“. Iar detalii ale relației temperate cu vinul în cazul lui Maiorescu sunt furnizate de însemnările sale diaristice. Dar mai importante sunt comentariile criticului pasionat de literatura vinului prin analiza profundă a operei clasicilor Eminescu, Creangă, Caragiale și Slavici. Dincolo de relația directă cu vinul, Răzvan Voncu remarcă în opera celor doi prieteni convivi de la Borta Rece o „înțelegere binară a vinului“ care îi unește, întrucât vinul profan și vinul sacru (sau: istoric și mitic) contribuie deopotrivă la edificarea concepției lor literare. Mențiunea vinului este urmărită analitic atât în proza, cât și în poezia eminesciană, insistând asupra unui text mai puțin cunoscut, Umbra lui Istrate Dabija-Voievod, considerat „capodoperă de poezie a vinului“. În termeni superlativi este apreciat și Creangă: „o adevărată enciclopedie a vinului popular. Vinul profan este amplu reprezentat în proza sa, spre deosebire de cel sacru.“ Secvențele dedicate lui I.L. Caragiale („Berarul“ Caragiale) și Slavici (Slavici, podgoreanul de la Șiria)încheie „tabloul vinului în literatura română, înainte ca filoxera să lovească nemilos soiurile autentic românești“.
Reflectând aievea presiunea filoxerei distrugătoare a culturii viței-de-vie, Răzvan Voncu sintetizează într-un vast capitol După catastrofă. Filoxera și urmările ei o perioadă istorică extinsă. Sinteza se deschide cu Vinul simboliștilor într-un comentariu selectiv care ilustrează momentul 1890-1918. În frunte cu Al. Macedonski, D. Anghel, I. Minulescu și G. Bacovia (chiar dacă nu e considerat simbolist, ci modernist!). În lirica macedonskiană este reliefată, în primul rând, „ruptura de vinul frust și vital al romanticilor“. Iar în poezia bacoviană se remarcă „relația fascinantă prin densitate“ care anticipează „degradarea civilizației vinului“ din perioada postbelică. Comentând razant Vinul tradiționaliștilor – de la G. Coșbuc până la C. Hogaș –, istoricul literar ajunge la scriitorii consacrați în interbelic (O epocă de cumpănă a vinului 1919-1940), începând cu Arghezi (și enigmele licorii sacre), I. Barbu (Dionisos, ermeticul), I. Pillat (Vin și memorie istorică) și Blaga (Vinul ec-static). Din creația barbiană este evidențiat un „poem goliardic“, Dionisiacă, pentru „a-i reduce la adevărata dimensiune (minoră) pe unii dintre ‹poeții vinului› din interbelic, ca și de azi.“ Sunt selectați în comentarii poeți și prozatori precum V. Voiculescu (ignorat nedrept ca prozator!), B. Fundoianu, L. Rebreanu, H. Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, A. Holban, G. Călinescu etc. Un vast capitol este dedicat, firesc, lui Mihail Sadoveanu, punând accentul pe relația bipolară cu vinul în opera sa „uluitor de amplă“: un Sadoveanu „cinegetic“ și celălalt, „Sadoveanu mitic“, fiind mai bine reprezentat în romanele sale istorice.
În manieră originală, adecvată modului „cinic și lipsit de scrupule“ în care statul comunist a provocat degradarea culturii vinului, Răzvan Voncu își modifică radical discursul în ultimul capitol despre literatura postbelică, Noua „filoxeră“ politică. Reamintind criteriul estetic care constituie temeiul cercetării sale, criticul adoptă, din punctul inițial, registrul pamfletului bine acidulat în formula unei parodii satirice. Și găsește motive de exercițiu pamfletar în poezia proletcultistă a „abstinentei comuniste“ Maria Banuș. Conturează, apoi, prin stricte decupaje, Panoramicul poetic al anilor 1960-1980, selectând sub titlul Vinul marilor poeți pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu și Leonid Dimov. Iar din cadrul prozei, unde insistă pe „obiceiurile potatorice“ ale personajelor, sunt aleși Marin Preda, Ion Băieșu, Petru Dumitriu și Eugen Barbu – ultimii doi tratați cu asprime critică. Ilustrarea tematică este finalizată prin analiza unui singur roman (Zmeura de câmpie), al lui Mircea Nedelciu, considerat exponențial pentru poetica optzecistă, și, paradoxal, cu „radiografia“ vinului din jurnalul Anei Blandiana Mai-mult ca trecutul. Harta sinoptică a relației dintre literatură și civilizația vinului este propriu-zis încheiată printr-un cuprinzător „îndreptar metodologic“ din Addenda, O podgorie în literatură: Drăgășani.
Deși nu agreează divagațiile care ar plasa cultura vinului într-un plan secundar al studiului, în O istorie literară a vinului în România Răzvan Voncu a realizat, în fond, o Istorie alternativă a literaturii române (cu excepția lui Ovidiu), după principiul exegetic catalizator. E drept că selecția valorică restrânsă a fost determinată de subordonarea tematică. Criticul literar laborios, cum se vede din studiile panoramice despre poezia și proza „de azi“, dublat de istoricul literar ingenios, a depășit astfel frontiera care separă etapele de creație și existență ale literaturii române.