Acum cîțiva ani, una dintre propunerile Uniunii Scriitorilor pentru indemnizația de merit a fost Horia-Roman Patapievici. Pentru ca acest fapt să devină realitate este nevoie de unanimitate la vot. Așa este legea. Toate uniunile de creație și ceilalți reprezentanți, Ministerul Învățămîntului, Academia. Locul de desfășurare este Academia Română. Fiecare Uniune de creatori are un proces intern, elaborat, solid pentru numele cu care merg la acest vot. Indemnizația de merit înseamnă valoare. Este un act major de responsabilitate și de gratitudine. Fiecare breaslă este mîndră cu personalitățile care o reprezintă. Dincolo de individualitate, de respectul față de numele mari, încă, se adaugă reverența unor instituții față de cultură, de artă, de ceea ce pare că nu se mai vede în vremurile acestea mai mult decît mediocre. Pentru funcția de ministru al Culturii nu se mai dau de mult bătălii politice. Poziția revine cuiva necunoscut nouă, dar celor care bifează aranjamente, datorii dintr-un joc sau altul. Atitudinea corespunde perfect cu aceea față de obiectul muncii: cultura. Bugetul care îi revine anual vorbește singur. Dacă trăim degradarea societății și prezentul periculos, cauzele vin din dezinteresul total față de educație și față de cultură. Acum cîțiva ani, Nicolae Manolescu i-a scris o scrisoare publică președintelui Klaus Johannis, inițiatorul programului demagogic și gol „România educată“. Scrisoarea este un text istoric. De o tristețe fără margini. Nu-mi amintesc să fi căpătat răspuns sau ca Manolescu să fie invitat la o întîlnire față în față, doritoare de vreo remediere și, nu în ultimul rînd, politicoasă ca gest. Mă întorc. Horia Patapievici nu a primit atunci votul unanim pentru indemnizația pe care o personalitate de anvergura lui o merita. Mircea Cărtărescu nu a trecut, tot acum ceva ani, de votul comisiei de specialitate pentru a fi primit membru corespondent al Academiei Române. Paralizant. De data asta, primește acest vot, al specia liștilor, cîți sînt acolo, și este respins de plen. Copleșitoarea majoritate, cvasinecunoscuți. Sau cunoscuți pentru fapte reprobabile. „Argumentele“ imprimate pe fluturași sau conținute de luări de cuvînt sînt halucinante. Dar seamănă izbitor cu cele țipate contra lui Patapiepici. Sau împotriva Martei Petreu. Am citit undeva un interviu cu președintele Academiei. Mi-am pus mîinile în cap ca ambasadoarea Ucrainei la Washinghton, strivită de tirul golănesc al lui Trump și Vance. Ce scăldare periculoasă, ce asemănare de gîndire, deși mai precaut formulată. Problema nu este dacă valorile au nevoie de aceste titluri. Nu despre personalități în sine este vorba sau despre recunoștință, despre faptul că ne ridică și nouă ștacheta. Că se vorbește despre noi în acele contexte internaționale care contează, unde sîntem în cărți, de la egal, la egal. Este vorba despre ce mai sînt astăzi anumite instituții care ar trebui să gireze doar valoarea și meritocrația. Să aibă principii profesionale, morale și etice. Cred că oameni de calibru și cu funcția domnului Ioan Aurel Pop nu ar fi ieșit din ședința Academiei fără ca Mircea Cărtărescu să fie votat membru. Realitatea este în altă parte. Peste tot sînt sau revin în funcții, pe anumite poziții persoane, pe care nu le recomandă decît, poate, un dosar penal, tupeul și vorbăria. Deși puterii, de orice culoare, nu îi pasă de cultură, mereu sînt zvîcniri legislative care să subjuge cultura politicului. Direct. Pe față. Legal, cu alte cuvinte. Pericolul acesta tot dă tîrcoale. Sistematic. La un număr de ani. A devenit simptomatic pentru boala jocurilor de putere. Ani de zile, cei mai mulți dintre cei treizeci și cinci trecuți din 1989 încoace, artiștii au luptat continuu, solidari. Au fost episoade dure, multe, amenințări, umilințe, tot felul de execuții, procese, controale juridice, financiare. Vorbesc în cunoștință de cauză din interiorul UNITER-ului, care a împlinit de curînd exact vîrsta în care măsurăm libertatea de după 1989. Iubit sau hulit, Ion Caramitru, ca Președinte al acestei Uniuni, nu a ezitat să-și asume puncte de vedere clare, puternice ca să apere strălucirea și demnitatea breslei. Iar în cele mai multe cazuri, dincolo de animozități personale, am fost solidari. Am cîștigat mereu, iar satisfacția a venit exact din impunerea respectului. Mai presus de orice. Îmi amintesc atîtea momente din toți acești ani. Confruntări ferme cu primari, prefecți, cu legi intruzive în lumea noastră, legi care să controleze politic totul. Momente în care am fost amenințați direct pentru declarații și fapte publice, a plouat cu controale și mizerii. Solidaritatea a funcționat și a reglat tentativele, nenumărate, de deviere. De cîteva zile, revine, brusc, în dezbatere publică pentru treizeci de zile, același proiect de lege modificat pe ici, pe colo, pe care Ministerul Culturii îl aduce cu grabă în discuție pentru ocuparea funcției de director. De teatru, în cazul pe care îl analizez. Nu are cum să aibă cîștig de cauză. Au fost întîlniri și dezbateri pe acest subiect, de fiecare dată cînd a apărut. Interesantă este reluarea temei. Oare de ce? Au nevoie artiștii să li se fluture cartonașele politice de constrîngere, de amendare? Se exersează o atitudine de mobilitate a coloanei vertebrale? Se cuvine, oare, ca un director, manager în titulatura actuală, să fie un supus al puterii, politice, și al unor coordonate ce țin de performanță? În ultimii ani, pe la tot felul de evenimente culturale s-a lăsat cu mulțumiri față de cam ultimii miniștri ai Culturii. M-am tot întrebat de ce. Pentru că dau bani? Aș fi tentată să spun „da“. Dar nu contează și cui mulțumești? Este o onoare să spui „mulțumesc“ oricui? Lui Andrei Pleșu nu i s-a prea mulțumit pentru tot ce a făcut, major și semnificativ, ca ministru al Culturii. Ni s-a părut normal? Domniei sale, sigur da. I s-a părut normai să invite înapoi artiști ca Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Andrei Șerban, Iulian Vișa, să reînființeze Festivalul Enescu. Oare funcționarii publici, demnitarii nu sînt în slujba noastră? Andrei Pleșu este o personalitate care a acceptat să se pună, temporar, în slujba artiștilor, a oamenilor de cultură. De ce ni se pare mai mereu că este invers și ne ploconim. Poate că și de asta îndrăznesc să revină cu aberații legislative, altfel lezante pentru oamenii de cultură. Liviu Ciulei a condus trupa Teatrului „Bulandra“. Radu Penciulescu a fost ctitorul și directorul Teatrului Mic. Tompa Miklos, la fel, la Tîrgu-Mureș. Emil Boroghină a fost directorul Teatrului Național din Craiova, făcîndu-i renumele național și internațonal. Tompa Gabor, de peste treizeci și cinci de ani la Teatrul Maghiar din Cluj, la fel. Horia Bernea a ctitorit și el, împreună cu Andrei Pleșu, Muzeul Țăranului Român, un loc unic, major în cultura noastră. Toto Enescu a făcut o altă ordine a patrimoniului la Muzeul Național de Artă. Dan Grigore sau Cristian Mandeal, La Filarmonica „George Enescu“. Vlad Mugur și apoi Alexandru Dabija, la Teatrul Odeon. Sînt doar cîteva exemple. Care au schimbat istoria recentă a culturii române.
Cui poate să-i dea prin cap să modifice legislația și în locul oamenilor de cultură să conducă teatrele și alte instituții de cultură juriști, de pildă? Poate se dorește și eliminarea concursurilor pentru funcțiile de directori și trecerea înapoi la numirile politice? Cît am luptat toți împotriva acestei ofense! Am citit amendamentele propuse pentru legea managementului artistic. Cu asta vine noul guvern. Mă rog, nou… Noi nu am ieșit din haosul în care ne-au băgat oamenii politici și politica lor de atîția zeci de ani încoace. Dar ei s-au întors iute la același comportament, la manevre și jocuri de putere, la aceleași vorbe sforăitoare. Extrem de repede. Stăm și privim neputincioși la toată grozăvia explodată în decembrie. Nu primim explicații. Președintele își ia jucăriile și pleacă cînd vrea el, ca să-și mai păstreze ceva privilegii. Sîntem cam excluși de pe la mesele politice mari. Nu dormim după execuția publică a lui Zelenski. „Actor de-al tău“, mi-a aruncat cineva peste umăr. Disprețul este față de profesiune? „Și Reagan a fost actor“. Alte vremuri. Zeflemeaua are în vedere un „actoraș“, o țară, o funcție? Dar cu noi ce facem? Cu valorile care ne dau demnitate, vizibilitate, respect? Totul se clatină în jur. Atacul asupra valorii rămîne pe poziție. Ca o bornă esențială a noastră. Crizele de toate felurile au cuprins lumea. S-au întins și extins ca ciuma. Ce spectacol înspăimîntător! Noi… floricele pe cîmpiile pe care se cultivă, în continuare, liniștit, culturile puterilor otrăvitoare, cele care ucid democrația și strălucirea artei și a artiștilor.
Un singur gest normal în tot întunericul: un bărbat ține umbrela unei femei.
Mulțumind din spital pentru rugăciunile care se fac întru sănătatea sa, Papa Francisc a spus: „De aici, din spital, războiul este încă și mai absurd.“