Cei doi autori, arhitecta Dorothée Hasnaș, autoare a numeroase proiecte culturale, între care volumul dedicat arhitectului Malcu Goldstein despre care am scris în paginile revistei „România literară“, și istoricul Ciprian Plăiașu, coautor al mai multor volume despre arhitectura interbelică, au ales un subiect extrem de interesant și de sensibil: feroneria imobilelor Bucureștiului: Feronerie. 1890-1945. București. Tot ei au găsit o modalitate de prezentare atractivă și de un deosebit bun-gust, tratînd materialul sub forma unui album cu numeroase reproduceri fotografice alb-negu și color, atît cu imagini ale epocii edificării imobilelor, cît și din cea contemporană. Partea ilustrativă a fost realizată de arhitecta Andreea Cel Mare. Rezultatul este un volum instructiv, util și plăcut.
Autorii observă cu dreptate că feroneria imobilelor nu este un simplu element decorativ. Ea are valoare istorică și documentară, este o parte integrantă a ansamblului estetic pe care îl constituie o clădire. Păstrarea ei aduce beneficii în reconstituirea epocii, conservarea stilului arhitectonic și, în cele din urmă, a personalității orașului în ansamblul său. Din fericire, multe elemente de feronerie, unele absolut minunate, s-au păstrat, ba chiar au fost restaurate cu pricepere. Reversul îl constituie acele modernizări care au dus la înlăturarea unor piese de feronerie, așa cum au dus și la eliminarea altor decorațiuni sau chiar piese funcționale: stucaturi, ancadramente, cercevele, obloane etc., distrugînd cu inconștiență o zestre patrimomială excepțională a Capitalei. Nu mai puțin, întreținerea elementelor funcționale și decorative din oțel este o sarcină importantă a proprietarilor unor imobile și trebuie încredințată cu discernămînt unor persoane avizate și unor tehnici care, în prezent, nu lipsesc și le pot prelungi viața și reda aspectul originar.
În legătură cu Bucureștiul, autorii folosesc expresia „palimpsest urban“. O numire justificată, dar trebuie remarcat că urmele vechii „scrieri“ a orașului, de la trama stradală la clădiri, au rămas tot mai vagi și adesea au devenit inexistente.
Volumul inventariază stilurile perioadei Belle Époque, cu exemple concludente și care demonstrează existența, încă, a unor obiecte de feronerie specifice fiecărui stil. Trece apoi la Art Nouveau, continuat, pe linia bunului-gust, și în modernism, prin Art-Déco, stil Mediteraneean și răspînditul eclectism interbelic. Autorii ajung la povestirea istoriei unor case cu decorațiuni metalice, cum este Casa cu Omul de Aramă din strada Episcopul Radu, binecunoscută de bucureșteni și care mă impresiona și pe mine în copilăria petrecută în apropierea ei.
Este evident că metalul, preponderent oțelul, mai rar alte aliaje mai costisitoare, conferă o rezistență sporită unor uși, garduri, structuri de marchiză, console etc. Se adaugă și avantajul fasonării relativ ușoare, la cald, dar și la rece. Autorii volumului pun în evidență lucrări remarcabile din oțel bătut la rece. Dar nu e mai puțin adevărat – iar autorii se referă justificat și cu competență la acest lucru – oțelul este sensibil la coroziune, la foc și chiar la accidente mecanice. Pe deasupra, feroneria este expusă furturilor traficanților de „fier vechi“. În realitate, fierul „vechi“, păstrat și protejat, constituie, tocmai prin vechimea lui, un blazon de onoare al unor clădiri de dinainte de război.
La final, autorii acordă un spațiu suficient de mare și de bogat ilustrat, dar care putea fi chiar mai extins, străzii Polonă și construcțiilor emblematice din zonă, caracterizate și prin feronerie extrem de frumoasă, inclusiv la imobile anterioare Primului Război Mondial.
Lectura, cu privirea ilustrațiilor, care se suprapun, pentru unii, precum autorul acestor rînduri, cu amintirile unor plimbări din copilărie sau ulterioare pe străzile pline de farmec, este una deosebit de plăcută. Este lăudabil efortul de documentare și de sinteză pe care arhitecți, istorici, critici de artă îl întreprind consecvent pentru compunerea unor astfel de albume, organizarea de expoziții, reconstituirea operei unor arhitecți. Perioada celor 45 de ani de comunism a produs daune majore și în domeniul arhitecturii urbane, mai ales în București. Ceea ce se mai poate recupera pentru memoria culturală și educația generațiilor viitoare se cuvine păstrat și, din acest punct de vedere, demersurile unor persoane și instituții, făcute cu aplicație și devotament, necesită o semnalare elogioasă și recunoscătoare.