Apariția volumului Știma apei. Studii de mitologie și folclor de Constantin Eretescu aduce din nou în prim-plan nu trecutul, ci trecuturile noastre. Că este vorba despre mai multe, a căror continuitate și discontinuitate nu au fost încă suficient clarificate, nu încape îndoială. Ceea ce relevă însă cercetările cunoscutului specialist în această ediție secundă (prima a apărut în 2007 și a suferit de atunci unele revizuiri) este evidența unor linii de articulare culturală divergente, uneori complementare, alte ori izolate, surprinzătoare și, aparent, fără genealogie, fapt ce incită la reluări ale discuției pe baza unor investigații duse mai departe, atât pe teren, cât și prin arhivele folclorice existente.
Cunoscută literar din proza lui Cezar Petrescu, Aranca, știma lacurilor (1928), făptura mitică ce dă titlul volumului pare să fie, la origini, în centrul unui mit agrar, spune autorul; unul sacrificial. Autorul presupune că „într-o etapă mitologică a riturilor legate de agricultură se săvârșeau jertfe umane în momentele semnificative ale ciclului muncilor agricole (semănatul, recoltatul) și, de asemenea, în perioade de criză cauzate de fenomene naturale ieșite din comun (inundații, secetă). În toate aceste situații era necesară intervenția binevoitoare a divinității. Sacrificiul uman nu garanta succesul, dar acesta era darul maxim pe care o comunitate îl putea face“. Situația simetric opusă este cea a fetei abandonate sacrificial în situații de criză comunitară, în beneficiul dragonului care varsă apă din cer, dând fertilitate atât câmpurilor, cât și femeilor, sau al balaurului, pentru care bărbatul trebuie aruncat în apă (înecat cu voie sau fără de voie în epocile arhaice). Toate acestea atrag atenția ritului performat de gazdele unei țări africane cu prilejul turneului african al președintelui Iohannis și al soției sale, când respectivele gazde au aruncat în apă portretele înrămate ale oaspeților, adaptând ritul la o versiune modernizată și însoțindu-l cu tradiționala urare „Kakuna matata!“. (Asocierea de mai sus nu se regăsește, desigur, în volum.) Asocierile în câmpul tradițiilor românești includ obiceiul Plugarul sau Tânjaua („ducerea sub escortă, până la râu, a celui mai harnic plugar al satului în noul an agrar și cufundarea lui în apă“) și cu obiceiul Caloianul trecut astăzi în folclorul copiilor, practicat în toată Câmpia Dunării pe secetă: confecționarea din lut și cârpe a unui substitut de om și punerea lui pe ape ori îngroparea lui. Lăsând deoparte faptul că, într-o piesă faimoasă din Shakespeare, Ofelia sfârșește plutind la vale pe râu, pentru spațiul românesc: „Coerența mitului agrar … și caracterul lui unitar în perimetrul locuit de populația românească din spațiul dunărean își poate găsi explicația în faptul că aceștia practicau agricultura în forme stabile, într-un trecut istoric îndepărtat, care este momentul constituirii mitului“.
Un alt studiu revelator este cel referitor la credințele străvechi în copaci. De mare vechime, fructificând premisa că între om și copac există o similitudine dată de faptul că și copacii au suflet, fiind conștienți ce se petrece în jurul lor, elemente ale cultului arborilor au supraviețuit în folclorul nostru în obiceiuri, în cântece rituale și în folclor. Din aceste reminiscențe se poate trage concluzia, spune autorul, că în trecut a existat un sistem coerent și închegat de rituri centrate în jurul copacilor, îndeosebi al bradului. Constantin Eretescu crede că acest lucru trebuie pus în relație cu însemnătatea păstoritului. La nașterea unui copil, mama îl închină unui copac, acordându-i acestuia rolul de naș cosmic. Copacul o ajută pe mamă să producă lapte ca să își hrănească copilul. La nașterea pruncului se sădește un pom roditor în grădină. Copacul nu lipsește nici de la nuntă, când împodobirea bradului se face în casa mirelui. La ieșirea din biserică se juca Hora bradului. În cazul nașterilor înafara căsătoriei există promisiunea făcută bradului de a-l lua pe el de soț. Alte și alte tradiții implică funcții ritualice ale copacilor, iar Constantin Eretescu le menționează împreună cu probele care le atestă supraviețuirea. Încă un exemplu: agățarea de paltin a leagănului de mătase în care este pus mortul servește credinței în reînviere. După cum copacul își reia în fiecare an viața, tot așa va fi reluată și viața celui suspendat între ramurile lui.
În studiul Interdicția de a privi. Semnificația unui tabu autorul se preocupă de uitatul spre celălalt. „Uitatul este tare, are putere. Privirea deoache, îmbolnăvește, dezvăluie natura ascunsă a lucrurilor. Ea reprezintă apogeul experienței cognitive a individului. Privirea inițiază“. Totodată, „Privitul îndărăt este asociat cu o pierdere. Cel care se uită în urmă scapă din vedere direcția spre care se îndrepta, obiectivul pe care îl urmărea. Privitul îndărăt îl aruncă în trecut.Cel care izbutește să înfrunte tentația de a întoarce capul și, în termeni freudieni, să-și domine anxietățile, este răsplătit“. Se evocă practici și credințe consemnate de Hasdeu, de Candrea și este amintită discutarea problemei de George Coșbuc.
Prin asemenea teme și abordări, mai puțin obișnuite în materie de folclor românesc – dar mereu așezate în context universal și într-o istorie de mare longevitate – Constantin Eretescu alcătuiește un volum compozit, dar deschizător de drumuri și cărări în direcții plurale. Rămân o serie de semne de întrebare cărora cunoașterea din acest moment nu le poate răspunde, cu privire la filiera prin care s-au împământenit toate aceste credințe, obiceiuri și înțelegeri ale vieții și lumii la români. Dar folcloristul are marele merit de a le fi adus în atenție, prin cercetări situate la un înalt nivel comparatist, de o mare erudiție, scrise într-un limbaj simplu și atrăgător.