Trei eseuri despre trei cărți ale lui Virgil Nemoianu – O teorie a secundarului. Literatură, progres și reacțiune, Postmodernismul și identitățile culturale. Conflicte și coexistență și Calmul valorilor –, cărora li se adaugă trei dialoguri realizate cu profesorul de la Universitatea Catolică din Washington pentru revista „Convorbiri literare“, reunește Cassian Maria Spiridon în volumul Virgil Nemoianu. Îmblânzirea postmodernității (Editura Cartea Românească Educațional, 2024). Gândirea și lucrarea lui Virgil Nemoianu pivotează în jurul conceptului de umanism creștin care se susține pe contraforții frumosului și religiosului: „Frumosul, scrie Cassian Maria Spiridon în siajul gândirii lui Virgil Nemoianu, care înglobează literatura și arta, și spiritualul, ce cuprinde religia, cu preponderență creștinismul, sunt cei doi piloni de spijinire și asigurare a identității și continuității în contemporaneitate“. Pentru Virgil Nemoianu, frumosul și religiosul sunt certitudini într-o lume fluidă, cu postmodernismul care ne rezervă „agitație, trepidație și mutație haotică“, sunt „insule de terra firma“, în fapt, „unele dintre cele mai mari și fertile insule“. Întrebarea la care trebuie să răspundă cercetarea profesorului tulbură prin cele două variante de încheiere: „Dă, oare, epoca actuală «postmodernă» vreo șansă continuității, stabilității și identității, sau este cumva prologul unei stări în care omenirea devine infinit și etern plastică, predispusă la schimbări și reinventări neîncetate?“. Lumea postmodernă este studiată de Virgil Nemoianu față cu cei doi piloni, frumosul și religiosul, trecând pe acolo, precum cămila prin gaura acului, spațiul social, mentalitățile, sistemele de gândire contemporane și literatura însăși. Prima temă, foarte apropiată autorului cărții, el însuși poet, privește reabilitarea literaturii într-o epocă pe care pare a o domina sfârșitul istoriei al lui Fukuyama: „să ne gândim din nou la literatură“, ne spune Virgil Nemoianu în prefața volumului O teorie a secundarului și, pentru că literatura este memorie, eseistul distilează felul cum aceasta se opune acțiunii și progresului sau, poate altfel, le sprijină: literatura, cu originea, resursele și rolul ei este reacțiune împotriva progresismului radical care, iată, de cele mai multe ori, „se transformă în teroare revoluționară și oroare totalitară“. Virgil Nemoianu și, pe urmele sale, autorul cărții oferă, totuși, o perspectivă luminoasă pentru că, spun aceștia, reacționarismul literaturii este „un factor foarte sănătos, absolut necesar în fața declinului constant și entropic al istoriei în goana ei după progres“, literatura rămânând „un factor mediator și moderator“ în societatea de azi și de totdeauna.
Cassian Maria Spiridon urmărește firul gândirii lui Virgil Nemoianu, trecând dintr-o carte în alta, într-o serie de autor care adună, la Editura Spandugino, paisprezece volume, pe siajul ideilor ce consacră, între altele, cultivarea literaturii pentru „sănătatea valorilor culturale și posibilitățile lor de dezvoltare“, urmărind peste tot, cu prioritate, tot ceea ce are legătură cu poezia care „atribuie simțire și pasiune lucrurilor insensibile“. Cassian Maria Spiridon, alături de eminentul profesor de literatură comparată, domeniul „de înaltă expertiză a profesorului de la Universitatea Catolică din Washington“, contestă pe cei care luptă împotriva autonomiei esteticului, folosindu-se de uriașe mașinării care „sunt puse în mișcare pentru a strivi niște fluturi care nu fac rău nimănui. Se luptă cu tancurile în contra vrăbiilor. Sunt de neînțeles și greu de motivat, spune mai departe Cassian Maria Spiridon, ostilitățile orchestrate sistematic în contra celor care susțin autonomia esteticului“. Asumând soluția umanismului creștin pentru a supraviețui într-o lume, adesea, ostilă, Virgil Nemoianu denunță Hristofobia „ca o patologie socială nefericită“ și explorează prezența literaturii în diverse zone ale spațiului social, susținând încă o dată că „un popor fără poeți e mort“ și aceasta nu este „o hiperbolă sentimentală, ci un adevăr clinic“. Cassian Maria Spiridon selectează, din luxuriantul material pe care îl oferă opera lui Virgil Nemoianu, afirmațiile referitoare la câmpul literar, în special, începând cu lipsa criticii literare de pe „plaja traducerilor“, continuând cu studiul baladei în lirica noastră, o analiză foarte instructivă, exactă, scrisă cu pasiune; eseistul identifică patru trepte ale baladei noastre: Ștefan Aug. Doinaș, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu și ultima treaptă care face trecerea de la balada ironică la balada ambiguă, urmărind poezia lui Mircea Ivănescu, Ion Gheorghe, Leonid Dimov și Adrian Păunescu (despre care, mai târziu, Virgil Nemoianu afirmă că „mai bine nu ziceam nimic“), precum și „constructele poetice“ ale lui Ion Caraion, Constant Tonegaru, Geo Dumitrescu, Ion Alexandru, Nichita Stănescu, Grigore Hagiu, Marin Sorescu și Vintilă Ivănceanu. Scara de valori a lui Virgil Nemoianu se întemeiază pe literatura vremii, a anilor ’70, când, într-o viziune foarte luminoasă, eseistul, plecat între timp la Washington, constată faptul că „în poezia românească întrecerea între Apollo și Marsyas se sfârșește printr-o rodnică alianță“. În sfârșit, abordând eseul, Virgil Nemoianu oferă o definiție a acestuia căreia i se circumscriu toate cărțile sale care nu sunt „exerciții academice pure, virtuozitate gratuită“, ca și textele lui Cassian Maria Spiridon din Îmblânzirea postmodernității: „Eseul este înainte de orice un exercițiu de echilibristică, un joc diplomatic a cărui miză e însăși supraviețuirea sa ca joc între două blocuri uriașe“.
Cele trei studii din cartea lui Cassian Maria Spiridon reprezintă cursurile profesorului, în vreme ce dialogurile din a doua secțiune a volumului sunt seminarii, unde autorul invită cititorii să comenteze, de pildă, tema baladei în legătură cu poezia lui Ștefan Aug. Doinaș, care „inaugurează o epocă nouă în balada autohtonă“. Dialogurile sunt inima cărții lui Cassian Maria Spiridon, unde palpită actualitatea lumii literaturii, evenimentele și structurile acesteia. Profesorul vorbește despre literatură și spațiul politic, despre faptul că nu se pasionează de detaliile biografice ale autorilor comentați, despre Doinaș și „episodul Păunescu“și nici măcar „faptele de rușine“ nu-l fac să-și schimbe atitudinea pentru că refuză marxismul în toate formele sale de manifestare: „Ce să fac, nu sunt marxist nici în forma dur-schematică din trecut, nici în cea mai flexibilă (neo-marxist) atât de frecventă în Occident în zilele noastre și, prin imitație, în România“.
Îmblânzirea postmodernității este o carte polemică pe care Cassian Maria Spiridon o scrie despre un eminent gânditor și eseist, un om al revizuirilor, intelectual lucid ale cărui lecții trebuie urmărite cu atenție și bine învățate. Spre binele nostru.