Ocarte de poezie care încearcă să recupereze cîte ceva din ceea ce memoria a risipit ca să sporească, este Alibi pentru aflarea în viață semnată de Kocsis Francisko, apărută în anul cînd poetul împlinea o vîrstă rotundă. Un sentiment de nostalgie reflexivă însoțește lectura, mai ales că poetul descoperă, în prozo-poemul de deschidere al cărții, care este o adevărată artă poetică, că „limba cea mai frumoasă“ este tăcerea: „tăcerea e limba cu cele mai multe vibrații; de aceea mi-e dor să fiu vreodată piatră, cînd voi trece-n altădată, cînd vrea-voi să tac în limba cea mai frumoasă“. Parcursul recuperator este dinspre bibliotecă spre viață, dinspre lumina cărților spre lumina care pîlpîie în lămpile cu gaz, străvechi, rămase de la mama. Curățarea de funingini a sticlelor de lampă este ca darea deoparte a umbrelor de pe amintiri, migala gesturilor este ritualică: „îmi amintesc cum sufla în ele aer cald pînă se abureau,/ ca să se ia mai ușor stratul subțire de funingine,/ suflu și eu cu gura rotunjită aerul cald din piept/ și-apoi le ridic la lumină, da, s-au aburit“. Dacă lumina lămpii s-a aprins în memorie, urmează mersul de-a bușilea spre un orizont presimțit, spre lumea cea mare care poate fi cucerită doar cu o rafală de sentimente, care poate fi dislocată doar de o furtună de emoții tari: „îmi amintesc că eram singur ca înainte de naștere,/ ieșit pe poarta uitată deschisă de vreun adult grăbit…“. Călătoriile inițiatice sunt, în fond, tot o evadare din universul terifiant comun spre un univers individualizat, regula cercului magic fiind respectată atît ca întoarcere la punctul inițial prin regăsirea de sine, cît și prin determinarea spațiului de mișcare peste care vraja devine inconsistentă: „(…) și cînd mai ai și iluzia că zărești porțile metafizicii prin care poți strecura în altă lume țipătul care ți-a încenușat zilele, aștepți înfrigurat răsucirea cheii în broască; parabola te face părtaș la dimineață; la bine și la rău, toți aleșii sunt în viață; cuvintele sunt dovada că ești; cum le alegi e opțiunea ta strict personală, autobiografie numită soartă“. Călătoria este în sens inițiatic, dinspre exterior spre interior. Dar chiar în viața reală, aceasta a momentului zero, cine poate depune mărturie că timpul este altceva decît o expresie a nerăbdării noastre? Ambiguitatea destinului pare să țină de antinomia dintre a face și a ști, doi termeni ființiali care se exclud, după cum spune Vladimir Jankélévitch, asemeni inocenței care face și a practicii care știe: „Cel inocent nu știe, dar face; sau, mai bine știe ce face, dar nu știe că face; el nu cunoaște efectivitatea intenției lui pasionate și cu atît mai puțin posedă cunoașterea secundară a acestei cunoașteri…“. Viața ca un vis, visul ca o presimțire a nemuririi, par să fie, pînă la urmă, mobilurile fiecărei vieți. Combustia pentru nemurire ar fi chiar nemurirea însăși, pentru că în rest toate energiile sunt epuizabile. Numai că fiecare ființă complotează împotriva morții, consumîndu-și energia sa limitată. Visul (doar) transcende „existența practică“, însă aventura sa e cea a libelulei care înfruntă uraganul. Mai mult, visul este asociat cu iluminarea (după Rudolf Steiner), care este nivelul în care omul a reușit să dobîndească posibilitatea de a vedea cu ochiul spiritului și să vadă, mai devreme sau mai tîrziu, ființe (unele superioare, altele inferioare) ce nu pătrund niciodată în realitatea fizică: „(…) mi s-a părut că-i vis, deși călătoria aceea în locuri îndepărtate am resimțit-o acut pe piele, în oase, în nervi și-n mintea pe jumătate trează, trăiam ca într-o hipnoză stricată… (…) și am crezut că acolo locuiesc ființe uriașe, iar eu am nimerit în furtuna din inima, din sufletul lor; dar asta ar putea însemna că nici nu exist, că în lumea lor nu-s decît tulburata lor simțire“. Memoria adună povești, frînturi de viață, le aglutinează, uneori le scoate la suprafață, așa cum peștii sparg crusta de lumină a apei și se zbenguie, pentru o clipă, în aer. Astfel, după ce artificierul a detonat încărcătura din mină, pentru „a elibera cărbunele din front“, s-a produs o surpare care i-a surprins pe trei dintre mineri, între care și poetul, în abataj, izolîndu-i de restul lumii. Gustul de viață al ultimei țigări, fumată cu sete, este, în fond, o prefigurare a morții, numai că liniștea din inima pămîntului dă senzația stranie că „suntem cu toții neuronii unui creier universal/ care își imaginează că o astfel de întîmplare/ oricînd ar putea fi reală“. La finalul cărții, poetul adaugă o „rugă pentru zile“, o mamă generică este rugată: „mai dă-mi o zi, mai dă-mi două,/ mai dă-mi-le pe cele care lipsesc/ ca să rotunjesc o vîrstă viitoare“. Eckermann notează, în urma unei convorbiri cu Goethe: „Mamele sunt principiul constructiv și conservativ, din care se naște tot ce are viață și formă pe fața pămîntului. Cel ce încetează să trăiască, se întoarce la ele ca natură spirituală, și ele îl păzesc, pînă ce se înfățișează prilejul să intre într-o nouă făptură. Este eterna metamorfoză a existenței terestre, a nașterii și creșterii, a prefacerii și nimicirii…(10 ianuarie 1830)“. Ruga lui Kocsis Francisko este în același sens, de reîntoarcere și de recuperare a unui ciclu care reiterează faptul că dacă la început a fost cuvîntul, la final numai cuvîntul poate transforma viața în poezie.