Cartea lui Ștefan Vianu Sens interzis. Adevăr, devenire, locuire este în primul rând una de filosofie, mai precis, de fenomenologie, iar majoritatea raportărilor pe care le face sunt la filosofi și reflecțiile lor, dar ea se deschide în mod programatic către literatură, își plasează una dintre mizele majore în ea. Aceasta pentru că ea furnizează o cunoaștere afină fenomenologiei pe care ne-o propune atenției autorul, o cunoaștere însă, care nu derivă din filosofie. Prin urmare, nu numai că Ștefan Vianu ne propune ca teren al reflecției filosofice literatura, ca formă de gândire, „gândirea poetică“, dar face din ea și un loc de întâlnire al filosofiei cu viața în ceea ce Edmund Husserl numește „lumea vieții“ (die Lebenswelt), Giorgio Agamben „viață nudă“, iar Ștefan Vianu „viața sensibilă“. Autorul cărții urmărește o filieră a reflecției fenomenologice sau afine ei, raportându-se la clasicii fenomenologiei, Husserl, Heidegger, Merleau-Ponty pentru a se disocia de ei printr-o altă serie de gânditori pentru care reprezentativi sunt Lev Șestov și Michel Henry (dar, pe parcurs, sunt asociați și alții precum Benjamin Fundoianu). Însă, pe urmele filosofului francez Michel Henry și a fenomenologiei pe care acesta o propune în cartea sa Esența manifestării, Ștefan Vianu subliniază valențele acestei abordări fenomenologice a vieții și disocierile față de fenomenologia clasică pe coordonatele anunțate în titlu problematica adevărului, a devenirii și a locuirii. În miezul acestei fenomenologii stă viața în integralitatea sa („Viața omului este mai vastă decât întreaga istorie“), pe care în calitate de viață interioară o disociază de conținuturile sale psihologice, reductibile la o psihologie, de „creștinismul istoric“ reductibil la o morală, de reflecția lui Heidegger reductibilă la o ontologie a finitudinii și, de asemenea, în raport cu conceptul dezvoltat de Husserl, „lumea vieții“, o îndepărtează de social și mai ales de sociologie care o limitează la nivelul vieții sociale a „omului socializat“. Michel Henry disociază cele două concepte prezente în aceeași unitate la Husserl, „viață“ și „lume“, pentru a repatria integral viața ei înseși, ca viață în sine, imanentă și principiu al realității, realitate primară. Cioran însuși considera că viața este singura care contează, în detrimentul operei, mai presus de operă, adevărata operă, și îi acorda preeminență în raport cu orice altceva. Michel Henry integrează gândirea în cuprinsul vieții, astfel că viața se autointerpretează, ceea ce fenomenologul numește „gândirea vieții“, fapt care nu exclude apelul la textul literar care îi subliniază profunzimea. Înțelegerea vieții se află în centrul filosofiei lui Michel Henry, iar filosoful îi postulează dubla mișcare, a suferinței și a bucuriei, definind această dinamică drept „o tranziție neîncetată de la suferință la bucurie și de la bucurie la suferință, în așa fel încât suferința nu este niciodată eliminată, ci rămâne în inima vieții.“ Fără să o numească astfel, există aici o teologie către care tinde fenomenologia lui Michel Henry, una „eretică“ care pune Creația în locul Creatorului, socotind viața în imanența ei, raportată la individ, și nu la dispensatorul originar, Creatorul. Creația culturală, care o închide în ea pe cea artistică, presupune o formă de transfigurare, așa cum discret filosoful construiește aici o formă de soteriologie, este drept, alta decât cea a „filosofiei“ (mă gândesc la Oscar Wilde) estetofile, decadente. În treacăt fie spus, cu conceptul lui Husserl de „lume a vieții“ deschide Milan Kundera cartea sa de eseuri Arta romanului, socotind că acesta este domeniul de aplicație al romanului, viața socială, evident fără a o reduce la nicio epistemă a unei explicații reducțio niste. Însă romanul este atras de social chiar și atunci când îl respinge, de aceea, poate, Ștefan Vianu leagă fenomenologia vieții de poetic (inclu zând proza cu valențe poetice a lui Mircea Cărtă rescu, de pildă) și de gândirea poetică, acolo unde poeticul, probabil, revendică literatura în ansamblul ei. Însă, pentru mine, interogația rămâne valabilă atât timp cât demersul fenomenologic pus în dis cuție este unul care vizează integralitatea vieții, redarea, repatrierea întregii ei bogății de nuanțe și de semnificații, adesea contradictorii. Nu se află aici și o dimensiune prozaică a ei, pe care romanul o revendică din plin? Voi reveni cu o nuanță asupra acestei interogații în alt loc. Fenomenologia mizează pe un alt tip de cunoaștere și pe un „contra-limbaj“, un fel de „cuvânt al tăcerii“, care este cel al poeziei și care operează în invizibil, introdus prin metafora nopții, ca expresie a acestui discret al invizibilului, de către filosoful francez, metaforă împrumutată de la Novalis: „Imaginea nopții exprimă starea ascunsă a esenței.“ Novalis și Imnurile către noapte oferă această cale către revelarea esenței vieții invizibile prin afectivitatea pe care o exprimă cuvântul poetic. „Este vorba de același proces de autorevelare a vieții în caracterul său paradoxal: indicibilă și totuși rostită, în cuvintele-imagini ale poemului.“ Prin urmare, gândirea vieții, așa cum o postulează Michel Henry, este o gândire poetică, la fel cum Baudelaire instituia prin poezie o formă de cunoaștere. Fenomenologia propusă atenției de către Ștefan Vianu prin intermediul lui Michel Henry este una a subiectivității și intimului poate cea mai bine exprimată prin sensul pe care-l conferă locului, „casa esențială a reveriei“, în termenii lui Bachelard și locuirii. Prin urmare, în fenomenologia pe care ne-o propune Ștefan Vianu, poezia reprezintă limbajul originar de care omul dispune, iar o explicație suplimentară vine pe filiera lui Marc Eigeldinger despre geneza metaforei dintr-o perspectivă antropologică, unde întâlnirea cu un obiect necunoscut este (de)plasată prin intermediul imaginii, un concept-imagine, în limbaj și deopotrivă într-o dimensiune mitică. Totodată, ea reprezintă modul esențial al locuirii, conform adagiului hölderlinian: „Omul locuiește poetic pe pământ“, iar forma pe care simțirile o conferă locuirii este una afectivă, cea a „atmosferelor“ pe care le creează, în definiția lui Hermann Schmitz: „Simțirile sunt atmosfere răspândite spațial și forme sesizate corporal“. Locuirea ca formă de înrădăcinare istorică într-un „sol mitic“ devine astfel una „poetică“, „în care percepția și imaginația tind să se confunde“, iar spațiul se transformă într-unul al imaginației poetice sau al reveriei. Rostul reveriei este să descopere „o lume frumoasă, numai aceasta fiind cu adevărat locuibilă.“ Aș remarca aici felul în care fenomenologia locuirii este afină și ca intenție și ca mod de reflecție Poeticii spațiului a lui Gaston Bachelard, în sensul în care acordă preeminență imaginației și imaginii, folosind textul literar, poezia în sens larg, ca loc privilegiat al fenomenologiei sale. Dacă Bachelard se desparte în fenomenologia sa de psihanaliza extrem de aplicată, personalizată, psihanaliza de caz, la fel și Michel Henry, și implicit Ștefan Vianu, se despart de fenomenologia clasică, de fenomenologiile „finitudinii“, cele în care „gândirea reduce fenomenul la ceea ce se poate gândi despre el în transparența vederii și lumea însăși la ansamblul lucrurilor și semnificațiilor stabilite și cunoscute.“ Fenomenologia care-l interesează pe Ștefan Vianu pornește de la „trupul viu“ și nu este interesată de spațiul social, lumea socială, ci de spațiul perceput-și-imaginat, nucleul lui, explorând modul în care omul locuiește acest spațiu. Privitor la această fenomenologie a reveriei, singura mea observație este că pe lângă ea există și una a angoasei, de atmosferă dickensiană, cu „case ale umbrelor“ (bleak houses) sau încă mai apăsătoare precum atmosfera tombal-maladivă din casa Usher din ficțiunea lui Allan Edgar Poe, acolo unde locul și locuirea ține de o altă dimensiune a poeticului înregistrat prin „categorii negative“ cu o sintagmă consacrată de Hugo Friedrich. În orice caz, reflecția fenomenologică a lui Ștefan Vianu, care aduce în centrul său literatura, mi se pare o deschidere remarcabilă pentru spațiul culturii românești și operează în sensul unei reaproprieri între cele două forme de cunoaștere, filosofia și literatura, reapropriere care își are pionierii săi în Alexandru Dragomir și Gabriel Liiceanu.